Prezentat în premieră mondială la IFFR (International Film Festival Rotterdam) în Big Screen Competition, „Luka” este primul lungmetraj de ficțiune al cineastei belgiano-americane Jessica Woodworth, cunoscută pentru filme precum King of the Belgians (2016) și The Barefoot Emperor (2019), realizate alături de Peter Brosens.

O armată de bărbați captivi într-un mediu izolat, cufundați în retorica propagandistică, se pregătesc pentru o luptă cu un inamic imaginar mistic dincolo de granițele lumii lor ierarhice. Așa ar putea fi descrisă pe scurt parabola militară atmosferică semnată de Jessica Woodworth, Luka, care tocmai a avut premiera la IFFR în Big Screen Competition. Însă această descriere ar putea la fel de bine să se aplice oricărei anti-utopii care explorează controlul social și contradicțiile. „Supunere, anduranță, sacrificiu” este motto-ul proclamat în tabăra militară, în timp ce figurile personajelor trădează un individualism emoțional și dorința de exprimare liberă dincolo de constrângerile disciplinei.

Luka este primul lungmetraj de ficțiune al cineastei belgiano-americane, al cărei portofoliu include scurtmetraje, documentare și o serie de titluri apreciate, precum King of the Belgians (2016) și The Barefoot Emperor (2019), co-regizate alături de Peter Brosens. Jessica Woodworth împărtășește în interviul pentru Films in Frame detalii despre conceptul și procesul de lucru din spatele acestui film neobișnuit care rezonează incredibil de bine cu atmosfera apocaliptică globală actuală.

***

Luka nu e o adaptare propriu-zisă a romanului din 1940 al lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, ci mai degrabă este inspirat din acesta. Ce anume din poveste v-a atras mai exact?

Versiunea foarte fidelă, bazată pe sursa originală a fost deja realizată de Valerio Zurlini în 1976, The Desert of the Tartars. Personal, am găsit alte dimensiuni ale cărții extrem de impresionante pentru a fi expuse pe ecran: angoasa oglindită de natură, umorul absurd și această senzualitate înnăscută – setea și dorințele nerostite care se ascund în personaje. Însă ceea ce m-a captivat cel mai mult a fost arena viitorului. Am două fete și nu pot să nu mă întreb încotro ne îndreptăm. Dată fiind situația de criză a vremurilor noastre, mi s-a părut cel mai potrivit să mut acțiunea în viitor într-o lume puternic afectată de lipsa apei.

Am vrut să ating un subiect arzător dar fără să-l abordez în mod explicit. M-am întâlnit cu unul din moștenitorii lui Buzzati în Italia și i-am spus că voi merge pe această premisă, că voi schimba complet povestea și numele personajelor, iar ea m-a întrebat despre final. I-am spus că nu mă atrage felul în care se termină cartea deoarece personajul principal moare. În adaptarea mea liberă, am știut de la bun început cum se va încheia povestea. Întreaga acțiune a fost construită pentru a conduce spre acel moment. Am păstrat o singură replică originală din finalul cărții, „Noi suntem nordul”.

Și această replică exprimă de fapt speranța pentru o posibilă schimbare a status quo-ului. Luka este hotărât să fie soldat, dar prietenul său Konstantin pune la îndoială partea eroică a misiunii încă de la început. De asemenea, am observat că ați ales actori foarte chipeși pentru aceste roluri militare, cu un aspect mai feminin, ceea ce subminează oarecum eroismul. A fost intenționat?

Nu mi-am propus să fac un film cinic sau o parodie la adresa bărbaților. Principalul factor în construirea ansamblului a fost ordinea, și anume alegerea actorilor pentru rolurile principale. Prima provocare a fost să-l găsim pe Jonas Smulders pentru rolul lui Luka și apoi să găsim actorul potrivit pentru rolul lui Geronimo, care are o siluetă ca de fluture. Geraldine Chaplin a fost, de asemenea, distribuită foarte devreme în proces. Însă nu am căutat niciodată un anumit tipar fizic. Nu m-a preocupat nici faptul că poate vorbesc cu un anumit accent – filmul este o coproducție, așa că am căutat actori în toate țările participante. Frumusețea poate avea un impact puternic și e adevărat că actorii principali arată foarte bine, dar mai degrabă am fost atrasă de timbrul vocii lor. A fost o chestie de intuiție.

Nu mi-am propus să fac un film cinic sau o parodie la adresa bărbaților. Principalul factor în construirea ansamblului a fost ordinea, și anume alegerea actorilor pentru rolurile principale.

Filmul recreează un mediu exclusiv masculin, singura prezență feminină pe ecran fiind Geraldine Chaplin, care interpretează rolul generalului. Însă balanța este menținută de prezența femeilor în spatele camerei (i.e. – directorul de imagine al filmului e Virginie Surdej), ceea ce rupe oarecum tensiunea masculină specifică mediului militar. Cum vedeți dvs. lucrurile?

Războiul ne aparține tuturor, bărbați și femei deopotrivă.

Deși, cel mai adesea, este pornit de bărbați…

Da, total adevărat. Am mulți bărbați în familie care lucrează în cadrul militar.

Presupun că asta ar fi legătura personală cu povestea.

Probabil. Tatăl meu a fost expert în dezarmare nucleară în timpul Războiului Rece, am trăit într-un mediu în care am văzut bărbați jucându-se cu soarta națiunilor. Nu am avut niciodată contact cu un câmp de luptă și nici nu am fost atrasă de războaie, dar consider că pot să-mi imaginez acele lumi fără să problematizez diferența de gen. Am vrut să lucrez cu Geraldine pentru că e un vulcan de talent, inteligență și experiență, iar asta e mai presus de gen. I-am spus că nu pot face filmul fără ea, dar că trebuie să joace rolul unui bărbat și a fost de acord.

Apropo, am făcut un experiment acum câțiva ani scriind personajul lui Luka drept personaj feminin. Doar din curiozitate. Nu se numea Luka ci Helena, iar soldații erau tot femei. S-a dovedit a fi o cu totul altă poveste deoarece dinamica din fort era complet perturbată. Corpurile care dau viață au pur și simplu valori diferite și emană altă putere și mi se părea că povestea nu era interesantă. Așa că m-am întors la conceptul purist al acestor indivizi care speră la mântuire. Pe lângă asta, am vrut să păstrez totul foarte accesibil.

Poate că filmul e accesibil tocmai datorită perspectivei feminine, care a permis conceperea unui mediu curat, fără a împovăra privitorul cu detalii prea specifice. Ați lăsat deoparte aspectele practice și v-ați concentrat pe esență, punând accent pe interacțiunile umane.

Acest efect se datorează și locațiilor de filmare, acelor peisaje vaste din Sicilia și peșterilor subterane din jurul Siracusei. Din punct de vedere scenografic, nu am putut adăuga prea multe sau decora setul într-un fel anume; fiecare element pe care încercam să-l punem se pierdea în amploarea peisajului. Am vrut să păstrez cadrul cât mai simplu pentru a permite evenimentelor principale să aibă loc. Focusul cade, de fapt, pe fețele personajelor.

O contribuție o are și imaginea alb-negru.

Am știut încă de la început că vom filma alb-negru, pe peliculă de 16 mm. Ne-a oferit fix ce ne-am propus. Voiam contraste clare și nuanțe închise cât mai dense, în rest totul este estompat pentru că efemerul nu poate fi perceput. Face parte din poveste. Pe lângă asta, camera de 16 mm e foarte ușoară, fapt care a ajutat la accentuarea dansului dintre protagoniști – directorul de imagine urmărea actorii, și nu invers, iar coregrafia lor a fost în mare parte improvizată. Voiam să pătrundă în răsuflarea lor și să fie mereu cu ei. O imagine colorată în acest caz ar fi distras atenția prea mult.

Camera transmite cu măiestrie tensiunea și angoasa din aer. Ați lucrat cu intenția de a obține acest efect sau a fost un rezultat natural?

Am petrecut mult timp în locații, doar stăteam și ascultam. Înainte să începem filmările, eram deja încărcate de emoția locului. Nu am apelat la storyboard deoarece asta ne-ar fi paralizat procesul. Uneori ne mai blocam, în sensul că simțeam că scena nu respiră cu adevărat. Eliberam setul și mergeam pur și simplu în cercuri, încercând să găsim calea corectă. Și dacă nu eram convinse de rezultat, nu filmam scena.

Luka abordează subiectul propagandei. În contextul global actual, în care lumea pare a fi amenințată de un al treilea război mondial, cum credeți că ar putea fi interpretat filmul?

Povestea filmului a luat naștere înainte de războiul din Ucraina, dar da, în contextul actual, poate căpăta o altă semnificație. Situația nu a influențat însă deciziile de post-producție. Mă înfioară ideea că lumea ar putea repeta acest scenariu. Reflectarea asupra evenimentelor din Ucraina pe parcursul vizionării filmului ne ajută să ne îndepărtăm de unele concluzii și să fim mai deschiși la unele referințe asemănătoare. Una dintre provocări a fost să ne ferim de tropi și simplificare.

Mariana Hristova

Mariana Hristova, născută în Bulgaria, este critic de film, jurnalist cultural, curator și membru FIPRESCI. Deținătoare a premiului pentru critică de film acordat site-ului balcanic Altcine.com. Are un interes special pentru cinematografia balcanică și din Europa de Est, precum și pentru cinemaul de avangardă, amator și subreprezentat. Colaborează în mod frecvent cu Cineuropa, Talking Shorts, East European Film Bulletin și Filmsociety.bg. În prezent locuiește în Barcelona, unde curatoriază diverse programe pentru festivaluri și instituții. De asemenea, se ocupă de indexare la FIAF - Federația Internațională a Arhivelor de Film.