Nu știam multe despre Katia Pascariu înainte de acest interviu – în afară de lucrurile pe care le știm toți cei care urmărim atent cinematografia română, și anume că a jucat rolul principal în multi-premiatul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc și că fusese nominalizată de The New York Times printre cei mai buni actori ai anului 2021, alături de Denzel Washington, Joaquin Phoenix, Kristen Stewart și alții. Așa că, înainte de interviu, am rugat-o să-mi scrie niște lucruri despre ea, care să mă ajute să o înțeleg mai bine, astfel încât să putem avea o conversație înfloritoare. M-a surprins mult mail-ul ei, în care nu scotea în față doar părțile ei bune sau lucrurile și evenimentele din viața ei care o pun într-o lumină favorabilă, ci și acele lucruri pe care avem tendința să le ascundem. Mi-am dat seama că e o persoană extrem de curajoasă și asumată, lucru care m-a impresionat de dinainte s-o cunosc. La întâlnirea noastră fizică, care a avut loc într-o sală de sport din Parcul Tineretului, unde am avut ședința foto pentru interviu, Katia s-a arătat extrem de entuziasmată și deschisă față de propunerile noastre vestimentare, sau cadrele foto pe care ne propusesem să le încercăm.  Însă ce-am apreciat cel mai tare a fost discuția noastră lungă, de aproape două ore, care s-a transformat în interviul de mai jos. Mă bucură să descopăr din ce în ce mai multe actrițe asumate, care doresc să fie stăpâne pe propriile destine profesionale și care nu se feresc să vorbească deschis despre industria defectă în care lucrează – și care are mare nevoie de astfel de oameni, care să producă o schimbare. Așadar, fără alte introduceri nenecesare, vă invit s-o cunoașteti pe Katia prin prisma interviului de mai jos.  

Îți mai aduci aminte primul tău casting, la un film de Radu Jude?

A fost la Inimi cicatrizate. Mi-aduc aminte că, din cauză că nu prea merg la casting-uri, nu am nicio rutină sau experiență – pe atunci nu-l știam pe Radu și cred că se întâmpla imediat după lansarea AFERIM!. M-au chemat de la firma de casting și mi s-a părut ciudat, nu știu dacă eram în vreo bază de date, nu știu dacă el mă știa, dacă începuse deja să vină la spectacolele noastre de la Replika – după casting știu că a început să vină.

Ce fel de regizor e Radu Jude, în relația cu actorii?

Foarte direct. Și relaxat în preajma actorilor. Așa cum îl vezi, ca om, așa se poartă și în relația cu actorii. E genul care împinge limitele relației cât se poate, în sensul că face glume, te provoacă, te gratulează, te și emoționează, dar la fel îți poate spune foarte direct și când nu e ok.  Cred că pentru unii funcționează, pentru alții .. nu, poate să pice prost. Eu l-am mai întâlnit în diverse contexte, la discuții one to one, sau publice, pe care le-am moderat, sau la care am fost în public și am început să-l simt – să pot glumi cu el, să descopăr subiecte de interes comun și a funcționat ok, mai tarziu, modul lui direct, n-a venit din neant. Nu m-am blocat. Cred că într-un alt context, ar fi fost altceva. Colaborarea și înțelegerea dincolo de cuvinte nu vine de pe-o zi pe alta.

Ați lucrat împreună la Babardeală cu bucluc, sau porno balamuc – unde ai rolul protagonistei, profesoara Emilia Cilibiu.  Dacă facem un joc de imaginație și te închipui printre părinții prezenți în grădina școlii, la ședința în care se discută viitorul ”profesoarei porno”, care ar fi poziția ta în privința situației respective? 

Mi se pare că o asemenea situație trebuie discutată, dar nu așa cum se întâmplă în film. Felul în care se desfășoară discuția în film îți arată câte lipsuri există în educație și în societate. Genul ăsta de discuții pot avea efecte benefice într-o societate funcțională, în care există educație sexuală în școli, sau unde religia nu dictează felul în care ne raportăm la societate. Dacă eram părinte, aș fi zis ok, dacă acești copii au avut acces, trebuie discutat, dar profitat de ocazia asta pentru a discuta ce înseamnă viața sexuală de familie. Până la urmă, episodul acesta, nu scade valoarea ei ca profesoară. Nu trebuie să influențeze felul în care îi percepi condiția profesională, sau intelectul. Și cred că dacă ar fi fost un profesor bărbat, nu am fi asistat la o asemenea scenă. În film discuția se denaturează, se uită subiectul pentru care s-au strâns și nu mai există dialog – oamenii nu se mai aud, nu se mai ascultă. Să nu mai zic că tot conținutul online din jurul nostru este extrem de pornografic și de agresiv, cred că e important de discutat și despre accesul general al copiilor la așa ceva. Tot contextul e de așa natură încât se poate transforma în ceva extrem de nociv. Felul în care adulții gestionează o astfel de situație e un gest de responsabilitate față de copii, care îți vor urma mai târziu exemplul. 

De-a lungul istoriei cinema-ului românesc, sunt puține personaje feminine principale, iar din cele puține existente, le putem număra pe degetele de la o mână pe cele în poziții de putere – perseverente, curajoase, care își susțin punctul de vedere și poziția în societate. Mi se pare că Emilia Cilibiu este una dintre singurele astfel de protagoniste pe care le-am văzut în filmul românesc. 

Am observat și eu că din ce în ce mai des, în teatru și film, femeia suferă sau e isterică, ceea ce nu mai suport. Și într-adevăr, sunt mereu conduse de altcineva. Ce am dedus eu din scenariu este că Emilia provoacă prin răspunsurile ei, deși nu ea pune subiectele pe tavă. Având cele trei finaluri, e mai ușor să o percepi ca fiind puternică. În toate ea ia decizii asumate. Felul în care reacționează e neplăcut pentru majoritatea interlocutorilor. Mereu când primește, le și întoarce, contraatacă de multe ori – ar fi putut să dea vina pe altcineva, sau să își ceară scuze. Mi-am dorit să nu rămâi cu senzația că ea nu și-ar da seama că nu e o situație ok, dar să observi mai degrabă că ea înțelege și ce nu e ok, dar și lucrurile care sunt în regulă și pe care e normal să le apere – lucrurile trebuie separate puțin. Indiferent de situație, viața sexuală a unei femei și prezența corpului unei femei în spațiu public nu sunt subiecte de discuție – cel puțin nu în felul în care se întâmplă la ședință –  iar ea își apară acest principiu. 

De ce crezi că nu se scriu mai multe scenarii cu astfel de protagoniste?

Cel mai simplu răspuns ar fi că lumea nu gândește așa. Scrii ce-ți trece prin minte și în minte, cel mai des, ai imaginea unor femei care chiar și-atunci când sunt puternice, sunt puternice din poziții de victime, din poziții de inferioritate; sau sunt femei care o iau razna pentru că se luptă prea mult cu societatea. Cred că nu se scriu mai multe astfel de scenarii pentru că nu par reale și nu le vin la îndemână celor care scriu, nu prea fac parte din lumea de ieri sau de azi. Și cred că se mai întâmplă o chestie – când vrei să fii critic și să portretizezi această lume plină de personaje pe care tu vrei să le arăți ca fiind din lumea trecutului și pe care nu le mai vrei, însă să nu știi să o conduci din scriitură, riști ca la final să nu îți iasă și să pici în propria plasă. Și așa să perpetuezi aceleași stereotipuri. 

Crezi că, odată cu apariția mai multor regizoare, au ele datoria de a le oferi actrițelor roluri mai echilibrate?

Mi se pare nedrept să pui presiune tot pe femei. Cred că lucrurile trebuie schimbate la nivel general, ba chiar aș pune mai multă presiune pe bărbați decât pe femei – ei fiind mai mulți în industrie și având mai multă putere. Dar sigur că așteptările mele personale sunt în special de la femei, pentru că e cu atât mai neplăcut să îți faci singură rău. Însă poți să ajungi foarte ușor de la a fi victimă la a deveni agresor și trebuie să fii extrem de conștientă ca să eviți asta. M-aștept ca noi să fim mai empatice și mai sensibile și să nu uităm de niște nedreptăți pe care le-am resimțit. Cred foarte tare în solidaritate și sprijin, în mișcări care adună lume din ambele tabere și care pornesc un dialog.

La premiile GOPO de anul acesta, ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal.  A fost o ediție istorică a premiilor – unde n-ai fost aplaudată doar pentru succesul profesional, cât și pentru discursul încurajator de pe scenă prin care îți arătai susținerea pentru vulnerabilitatea și curajul Vioricăi Vodă. De ce crezi că nicio altă femeie din industria de teatru sau film nu și-a permis până acum să vorbească deschis despre hărțuirea sau abuzurile la care sunt supuse? 

Am simțit atunci că nu i-a mulțumit nimeni pentru gestul pe care l-a făcut. Lucrurile astea nu sunt încurajate, în societatea noastră extrem de conservatoare. Te simți expusă și dacă iei apărarea cuiva, sau dacă arăți cu degetul când ceva nu e ok. Riști mult. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să mi se spună că sunt lesbiană, în sens peiorativ. Eu mă simt sigură pe ideile și principiile mele, eu nu am ce să pierd – am și în viața personală și în cea profesională niște spații sigure, unde mă simt confortabil și unde se discută astfel de lucruri. N-am simțit că pierd nimic. Pentru oameni mai sensibili, sau care lucrează constant în medii de genul ăsta – în special femei, lupta asta e din start pierdută. De asta zic că e foarte greu să ai așteptări de la femei, care sunt constant fragilizate. Au mai fost momente de tip #metoo, cel puțin în teatre, cu diverși regizori. Și la UNATC. Însă așa cum au apărut, așa au murit. N-au avut șansa de a se transforma într-o mișcare. Acum, poate că, pentru că a fost un eveniment public și mediatizat, să ducă la ceva. Deși am observat că publicațiile au preluat în moduri foarte diferite știrea. 

Au fost foarte multe reacții în mediul virtual și social, care o condamnau pe Viorica Vodă – dacă nu pentru declarațiile de pe scena Premiilor Gopo, atunci pentru toate reacțiile post-eveniment, care nu o pun într-o lumină favorabilă. Pare că oamenii nu pot distinge un gest onorabil și curajos de persoana care l-a făcut. 

Mi se pare problematic că din start tu pui presiunea pe o persoană care a fost traumatizată, care a fost în poziție de victimă de nenumărate ori și care își face curajul să vorbească despre asta – spontan, sau mai puțin spontan, treaba ei și tu vii și îi înfigi cuțitul în rană, când ar trebui să o protejezi. Cu atât mai mult dacă vezi că nu gestionează situația ok, mai departe.

Am citit tot felul de argumente complet idioate – de ce după 20 ani? Păi poate fi și după 50, sau niciodată. Sunt lucruri traumatizante, care nu se prescriu. Dacă vorbește despre ele, nu înseamnă că ea s-a vindecat și a trecut peste. Sau că de ce s-a îmbrăcat nu știu cum? E treaba ei, nimic nu justifică formele de abuz. Cum povesteam și mai sus, trebuie separată persoana de tema generală. Și să fim sinceri, aveam nevoie să fie adusă în discuție și să fie, de data asta, subiect de discuție. Apropo de film, cred că a prins așa de bine peste tot datorită tematicii – patriarhatul, sexismul, naționalismul, conservatorismul – toate sunt general valabile. 

Tu cum supraviețuiești, ca femeie, în teatru și film? 

Trăiesc în câteva bule fericite, pe care le-am găsit destul de repede. Și am pus umărul toți la aceste spații de lucru, care nu sunt ideale – și noi avem discuții, probleme, mediem de multe ori dinamicile dintre noi și învățăm constant cum să le gestionăm dar ne unesc niște principii și niște mize artistice. De fiecare dată când am făcut un pas în afara lor mi-am dat seama ce rău e de cealaltă parte. Sunt deja câțiva ani de când lucrez în grupurile mele, cel puțin în teatru. În film n-am lucrat încă atât de mult, cu Radu cred că voi mai lucra, dar are legătură și cu el, ca om. Cred în el, îmi place cum lucrează și cum gândește și simt că pot să îi spun ce cred știind că îl interesează cu adevărat părerile mele și ale celor din jur. Mi-ar plăcea să fac mai mult film, din multe motive – e altceva ca experiență profesională și ajunge altfel la oameni, circulă mult mai departe, e un alt mediu de comunicare. Însă nu am încă o plajă așa mare de opțiuni – nu vin lucruri dinspre industrie, dar nici eu nu cred că sunt destul de deschisă. În același timp, nu sunt frustrată, am treabă, am ce face. 

Ai fost vreodată o victimă a hărțuirilor sau abuzurilor – fie ele verbale, de putere, sexuale?

Nu, din fericire. Cred că am avut noroc să fiu crescută într-un mod sănătos în raport cu mediul înconjurător, relația cu ideea de a fi fată și mai târziu femeie. Am fost mereu tratată cu respect și seriozitate și nu am pornit niciodată cu un tip de handicap – cu care multe fete pleacă din familie – deci din start am putut să mă feresc de situații. În schimb, mi se pare că am fost constant o victimă a societății prin simplul fapt că sunt femeie. Și cred că mai ales noi, cele care nu am fost abuzate și nu avem niște traume care să ne facă să fim mai speriate, ar trebui să luăm o poziție, să facem un pas înainte. 

Sunt în aceeași situație ca tine – vin dintr-o familie care m-a învățat să mă respect și mi-a dat încredere și nu am fost niciodată o victimă a vreunui abuz notabil, însă asta nu înseamnă că am fost scutită de fluierături sau alte asemenea. Mi s-a întâmplat odată, în adolescență, să mă apuce un bărbat de sâni, pe strada. 

Din astea, sigur și cred că e o problemă că nici nu le mai luăm în calcul. Astea le normalizăm, nu ni se mai par hărțuiri. Studentele de la actorie – unde se lucrează cu emoții, cu corpul, cu sentimente, când ajung la facultate, ele deja au trecut prin niște ani de abuzuri constante, de genul acestora, pur și simplu pentru că sunt femei. Și din start pleacă cu dezavantaje. Și putem merge mai departe – bancuri cu blonde, felul în care sunt judecate femeile, față de bărbați din poziții similare și tot așa. În trecut, nici nu le sesizam dar am început să le observ și să reacționez. 

Sunt atâtea actrițe care povestesc în grupuri restrânse despre abuzul psihologic din facultate, sau favorurile care le-au fost cerute pentru a trece un examen, a promova un an, sau a fi incluse într-un spectacol. Mai ții minte perioada ta de studenție și relația pe care o aveai cu profesorii?

Nu m-am simțit foarte bine în facultate, motiv pentru care n-am prea avut o relație cu profesorii. Am avut noroc că am intrat din prima, eram speriată de bombe și nu cred că mai dădeam a doua oară. Nu știam dacă pot să fac meseria asta, eram timidă și plină de incertitudini, deși simțeam foarte tare că asta vreau să fac. Nu știam de unde s-o apuc și m-am simțit în aer în facultate, n-am fost luată în considerare până târziu. Singurul gen de relație pe care îl poți avea cu profesorii este fie să ai foarte multă încredere în tine și ei să te perceapă ca pe o actriță, ori să fii genul de femeie care să nască interes bărbaților dincolo de ce înseamnă meserie, deci un interes sexual, până la urmă, care să atragă apoi interesul profesional. Adică dacă erai pe gustul unui profesor care să vrea să te vadă în acțiune, lucra cu tine. Era bine că lucrai dar era oribil să fii constant obiectificată, deci pot spune că am avut noroc că nu m-au luat în vizor, nu mi-au dat șanse. Actoria e un domeniu prea puțin definit, lucru de care profesorii se bucura maxim – trebuie să scoți la iveală sentimente, să te expui, să te vulnerabilizezi, cum altfel să reziști la ce urmează, să profesezi? Corpul tău e material de lucru pentru altcineva. Sunt lucruri pe care le auzeam constant în școală, iar când dai de un profesor sau profesoară dornică să te învețe, e ca o gură de aer proaspăt – norocul meu a fost Lorette Enache, cu care am studiat teatru-dans și care m-a ajutat enorm. Din fericire, acum studenții sunt puțin mai conștienți de lucrurile astea, de limitele care trebuie impuse. 

Ce te-a convins pe tine să îți urmezi în continuare visul de a deveni actriță?

Mi-am dorit dintotdeauna. Cu siguranță a contat faptul că părinții m-au sprijinit și mi-au acordat timp. Iar mai târziu, am început să am parte de încredere și respect, ca om și actriță, din partea unor colegi din teatru – actori, actrițe și regizori. Lucrul cu ei (Zalan Zakarias, Alexandru Berceanu, Vladimir Anton, Radu Apostol, Ana Mărgineanu) m-a ajutat mult. Așa am început să lucrez în teatrul independent și am ajuns la Green Hours, apoi la Replika. 

Câțiva ani mai târziu, The New York Times te include pe lista celor mai buni actori și actrițe din 2021. Ce a însemnat asta pentru tine și ce s-a schimbat de atunci?

Nu s-a schimbat mare lucru, cel puțin momentan. Am fost la Paris pentru ședința foto, a fost o experiență foarte mișto. A fost, în primul rând, o mega surpriză, dincolo de doza de glamour care a existat cap-coadă. Am primit un mail prin care am fost anunțată de nominalizare și de ședința foto. Ajunsă acolo, relația cu toată lumea din echipă a fost atât de simplă și de directă, foarte  încântați că ne întâlnim și mă pot întreba de România și ce se întâmplă la noi, cum lucrez și funcționez. Stilistul mi-a povestit că iubește teatrul și face niște cursuri și că i-ar plăcea să vină în România. Mi s-au părut toți foarte relaxați dar în același timp, toți și-au făcut meseria cu atât de mult respect față de ce fac, încât cred că asta făcea ca lucrurile să fie atât de relaxate și simple. Își înțelegeau foarte bine rolurile și aveau așteptări unul de la altul să își facă treaba foarte bine – am descoperit o disciplină și o etică a muncii pe care mi-o doresc și eu în echipele cu care lucrez. Foarte important dozajul dintre pasiune și muncă. 

Acest articol a apărut în numărul tipărit /2022 al revistei, încă disponibil în shop-ul nostru.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.