Cu numele Laviniei Braniște m-am întâlnit des (și) în lumea filmului anul ăsta.

Autoarea romanelor Interior zero (2016), Sonia ridică mâna (2019) și Mă găsești când vrei (2021) a lucrat la scenariul format din epistole pentru docu-ficțiunea Între revoluții (r. Vlad Petri), recent lansat în cinematografe. Un film construit din imagini din arhive și care urmărește relația de prietenie dintre două studente, Maria și Zahra, și corespondența lor fictivă cuprinsă într-o perioadă când devenea tot mai greu să respiri în propria țară (acțiunea are loc între Revoluția din Iran din 1979 și Revoluția Română care a avut loc zece ani mai târziu). Iar când am citit că primul său roman, Interior zero, unul dintre cele mai apreciate din literatura contemporană de la noi, va fi ecranizat de regizorul Eugen Jebeleanu, am vrut să vorbesc cu Lavinia Braniște despre această trecere recentă dinspre proză spre zona de scenaristică și adaptare literară.

Am discutat mai multe despre scrisorile dintre Maria și Zahra, ce-i diferit la o lectură versus o întâlnire cu publicul la cinema și despre sentimentul straniu și amuzant de a încerca să-și reamintească fragmente din propriul roman, despre care spune că n-ar fi tentat-o să-l rescrie sub o altă formă. „Dacă am scris o dată în forma asta, consider că e o poveste pe care am spus-o deja și nu mă animă gândul de a o rescrie într-o altă formă. Altcineva care lucrează la scenariu poate să vină cu chestii surprinzătoare și un alt vibe și poate să iasă ceva interesant și pentru mine, și pentru carte”, spune scriitoarea.

Ne-am văzut în Parcul Drumul Taberei, iar printre aceste povești, ne-am plimbat prin serele exotice, un loc unde îi place să vină des, unde am ascultat istoriile și anecdotele ghidei despre plante, am admirat bananieri și am văzut pentru prima oară fructul unei Monstera Deliciosa (și care e tare ciudat).

***

Să începem cu povestea scrisorilor din Între revoluții. Cum au luat naștere personajele Maria și Zahra și cum a arătat procesul de lucru la scrisorile dintre ele?

Am pornit cu povestea celor două femei, Maria și Zahra. Ne-am gândit la background-ul lor, cum să le așezăm în istorie, cum să le facem să interacționeze una cu alta în scrisori și cum să păstrăm în mod dinamic comunicarea lor în scrisori. Pentru a păstra acest dinamism, ar fi trebuit ca scrisorile să fie dese; dacă erau dese, adică își răspundeau imediat și emoțional la informațiile pe care și le trimiteau, ne-ar fi dus la un schimb foarte lung de scrisori. Ne-am gândit inclusiv la cum să le datăm, dacă păstrăm formule de introducere sau de încheiere. După ce ne-am pus ordine în gânduri, ne-am făcut o cronologie și am început să potrivim scrisorile cu imaginile. Aici ne-am întrebat câte indicii să le dăm spectatorilor despre ce se întâmplă în imagini, iar concluzia a fost că e bine să nu dăm. Ce rămâne nespus e mai interesant și lasă mai mult loc pentru spectatori să umple goluri. Mereu mă emoționează lucruri pe care oamenii le descoperă în ce am scris de care n-am fost conștientă, iar asta e valabil și în film.

Din startul ăsta cu mult substrat, cum s-au combinat textele cu imaginile la montaj? Ce a rămas pe lângă? 

Primele variante ale filmului au fost foarte dense, iar filmul era mult mai lung. Povestea era foarte stufoasă, iar imaginile încărcate. Spectatorii ar fi fost foarte solicitați să urmărească și imaginile, să asculte și textul, eventual să urmărească și subtitrarea dacă sunt spectatori străini. Și atunci ne-am gândit cum să facem să respire filmul mai bine. 

Am început să tăiem din text, iar imaginile s-au schimbat. Mai mergeam din când în când la Vlad să ne uităm la montaj și de fiecare dată erau alte imagini. Cred că în varianta finală au rămas foarte puține din cele pe care le-am văzut prima oară. Acum sunt mai multe care nu au un conținut prea greu, cu păsări zburând sau cu valurile mării, care dau un ritm și o respirație filmului. 

A fost un proces continuu de construire și desfacere a ceea ce s-a construit și reconstruit, care a fost constant schimbător. Am pornit de la ceva foarte vâscos și greu și a trebuit să-l facem, așa, mai ca vata de zahăr. La scrisori am ajuns la o variantă de text mai poetic, mai eliptic, mai puțin narativ, pe alocuri poate un pic prea direct față de cum l-aș fi scris eu într-o carte, de exemplu. 

Direct… ai putea să explici? 

Când Maria și Zahra vorbesc despre Revoluție, unde sunt pasaje ceva mai militante. 

Unul dintre lucrurile pe care l-am discutat mult între noi în primele faze de lucru la text a fost tema cenzurii. Pentru mine a fost foarte importantă și probabil că, pentru generația mea, aici, în România, este un reflex să te gândești la cenzură când ai un schimb de scrisori în anii ‘80. Te gândești: „Ar fi trecut cuvântul Revoluție într-o scrisoare?”. Filmul a fost arătat și în câteva workshop-uri în străinătate în timpul procesului de lucru, iar feedback-ul lor a fost că asta e mai puțin relevant.

Ca scriitor ești foarte singur în proces, destul de dezorientat și pierdut pe mare în bărcuța ta. Asta e într-un fel o libertate, dar poți să te și rătăcești. În acest proiect i-am avut pe ei și știam constant către ce să mă îndrept. Din punctul ăsta de vedere, a fost mai simplu și destul de diferit față de cum scriu eu de obicei, pentru că, fiind o muncă de echipă, a trebuit să mă detașez eu mai mult de text, să sufăr mai puțin pentru el.

Lavinia Braniște, scriitoare

Ai spus în câteva interviuri că, în procesul tău de lucru pentru o carte, partea cea mai grea, după documentare, intervine atunci trebuie să scrii. Ai mai scris și piese de teatru, și cărți pentru copii. A fost ceva diferit de data asta, la acest format?

A fost mult mai ordonat procesul, pentru că am avut un calendar și asta m-a forțat să mă încadrez. Odată ce scriam, le trimiteam textele Monicăi (n.r. – Lăzurean-Gorgan, producătoarea filmului) și lui Vlad, care se întorceau la mine cu feedback, apoi iar scriam, iar schimbam. A existat acest „schimb de scrisori” și între noi, care m-a ajutat într-un fel foarte mult. 

Am mai zis și la Q&A-uri, ca scriitor ești foarte singur în proces, destul de dezorientat și pierdut pe mare în bărcuța ta. Trebuie să te descurci și să o scoți la capăt de unul singur,  fără feedback de la editură, trebuie să iei tu singur toate deciziile. Asta e într-un fel o libertate, dar poți să te și rătăcești. 

Acum i-am avut pe ei și știam constant către ce să mă îndrept. Din punctul ăsta de vedere, a fost mai simplu și destul de diferit față de cum scriu eu de obicei, pentru că, fiind o muncă de echipă, a trebuit să mă detașez eu mai mult de text, să sufăr mai puțin pentru el.

Ce a presupus documentarea ta? Vlad Petri a vorbit despre povestea mamei sale din care s-a inspirat pentru film și relația sa specială cu Iranul, au mai fost și documentele din arhive oferite de istoricul Mihai Burcea. Ce ai descoperit în procesul ăsta?

Am descoperit literatura iraniană tradusă în limba română cu ocazia asta, pentru că nu știam cât de multe autoare avem. Mă gândesc la autoare ca Azar Nafisi (Citind Lolita în Teheran, Lucruri nespuse), Parinoush Saniee (Cel care mă așteaptă), Sahar Delijani – pe Sahar Delijani chiar am cunoscut-o la FILIT, în 2014, când i-a apărut cartea, Copiii arborelui de jacaranda. Am observat și un pattern la aceste cărți. Cam toate au același tip de poveste – femei oprimate, sub presiunea regimului. A fost cumva ciudat să mă gândesc ce a ajuns la noi și pe ce filieră, pentru că sunt cărți care au fost validate întâi de un public internațional, traduse în limbi mari, care ulterior au fost traduse și în România. M-am întrebat și cât din literatura iraniană este, de fapt, reprezentată de cărțile astea, pentru că la noi doar genul ăsta de literatură pare să fi ajuns. 

Deci pentru mine cel mai interesant și important a fost să citesc toate aceste autoare și mi se pare că personajul Zahra e mai degrabă construit din cărți, dar noi am avut și o consultantă din Iran care a citit în permanență textele și le-a validat. Cu Maria a fost mai simplu. Vlad avea poveștile mamei lui din care m-am inspirat și e o perioadă pe care o cunosc și eu din poveștile alor mei.

Când le-am scris, m-am temut să nu aibă vocea mea amândouă și să nu semene între ele prea mult. Inițial, Zahra trebuia să fie cea mai visătoare și idealistă, iar Maria mai rațională și mai înfiptă în realitate, dar până la urmă cred că au ieșit amândouă visătoare, poate și datorită versurilor celor două poete, Nina Cassian și Forugh Farrokhzad, inserate un text. 

Mă taie în două râul și luna
și noaptea îmi curge din gură ca sângele.
Cândva am fost una, cândva am fost una!
N-am știut că-s atât de sălbatice stâncile.
Veneam cu orbitele pline de flori,
cu vântul albastru pe umeri. Cântase
pământul cel bun: „Tu nu poți să mori!”
Mi-era carnea sonoră pe lira de oase.

Căzând, ca-ntr-un vis de securi, iată luna
și râul tăindu-mă-n două. Repet:
Cândva am fost una, cândva am fost una!

Partea cu capul mi-o iau
și mi-o legăn încet..

(Mă taie în două, poem de Nina Cassian. O parte din versuri apar în filmul Între revoluții)

Care sunt poveștile cu care ai crescut de la părinții tăi, despre perioada dinainte de ’89?

Pentru mine, ai mei sunt mama și bunicii mei, părinții mamei. Am crescut toți patru împreună și toți au povești foarte amestecate. Am mai discutat cu ei, cu familia extinsă, înainte să scriu Sonia ridică mâna, care este despre o tânără care încearcă să scrie un scenariu despre relația dintre Zoe Ceaușescu și mama ei și cercetează anii ‘70.

Scenariu pe care i-l propune Vlad Petre…

Nu ne cunoșteam atunci, eu și Vlad, și nu de asta m-a ales Vlad pentru acest proiect. (râde) La început, am crezut că de asta a venit cu propunerea spre mine, pentru că a fost prea amuzantă coincidența, dar încă nu citise cartea atunci când ne-am cunoscut.

Pentru Sonia ridică mâna am trecut printr-un proces similar de documentare și mi-am dat seama cât de diferite erau experiențele celor din familie. Fiecare avea propria poveste despre ce a însemnat regimul dinainte de ’89, care el însuși a trecut prin etape diferite. Bunicilor mei, care au fost muncitori în fabrică, regimul le-a dat stabilitate și le-a ordonat viața. Pentru mama și sora ei a însemnat cenzură, supravegheri, lipsuri, cozi, etc. Era și o nostalgie după tinerețe în cazul tuturor. Mama a terminat facultatea în ’78, deci e cam din generația Mariei, dar nu cunoșteam de la ea povești despre studenți străini. 

Aveai 6 ani la Revoluție, așadar ai propriile amintiri de atunci. Ce făceai în zilele acelea?

Eram la Sinaia cu mama pentru câteva zile de vacanță. Țin minte panica și țipetele. Nu mai știu exact ce se întâmpla în oraș, dar îmi amintesc agitația de pe stradă, cum ne-am dus la gară pentru că am vrut să ne întoarcem cât mai repede acasă, la Brăila, și după-aia am venit la bunici și stăteam așa, pur și simplu, ne uitam la televizor cu toții să vedem ce se întâmplă. 

A fost interesant și emoționant într-un fel să mă gândesc cum ar fi fost să trăiesc în regimul ăla. Cum aș fi fost percepută, fiind o femeie singură și fără copii? Care ar fi fost presiunea socială? Cum m-aș fi simțit, cine și cât m-ar fi judecat? Aș fi fost o vrăjitoare, probabil, după standardele de atunci. (râde)

Lavinia Braniște, scriitoare

Din imaginile de arhivă pe care le-ai văzut pentru film ce te-a marcat sau impresionat?

Ne-am uitat la foarte multe filme de arhivă. Multe n-au intrat și mi-a părut rău. Erau despre naștere, despre datoria femeii de a aduce pe lume urmași, însă și despre ele am avut o discuție, pentru că, folosind foarte multe, riscul era să devină prea tezist filmul.

Pentru mine a fost interesant și emoționant într-un fel să mă gândesc cum ar fi fost să trăiesc în regimul ăla. Cum aș fi fost percepută, fiind o femeie singură și fără copii? Care ar fi fost presiunea socială? Cum m-aș fi simțit, cine și cât m-ar fi judecat? Aș fi fost o vrăjitoare, probabil, după standardele de atunci. (râde)

Experiența de scriitoare în fața publicului o cunoști. Cum e la film?

Când am fost la Berlin, la prima proiecție și premiera filmului (n.r. – în cadrul Festivalului de film de la Berlin, în secțiunea Forum), într-o sală foarte mare și plină, a fost foarte emoționant să aud aplauzele publicului. La cărți nu ai reacții atât de imediate. Vorbești cu oameni la lansare, dar nu știi dacă au citit cartea, sau, dacă au citit-o, poate că au avut sentimente amestecate despre ea. La film mi se pare că e o reacție mult mai imediată a publicului și o energie în sală pe care o simți, iar asta te și sperie, dar te și încarcă. Sunt bucuroasă și recunoscătoare pentru genul ăsta de experiență și că m-au luat la bord. 

Ce a fost nou în proiectul ăsta au fost discuțiile la proiecții împreună cu echipa. Dacă în cazul cărților sunt singură și răspund pentru alegerile mele, acum a trebuit să ne găsim niște puncte comune și să vorbim ca o echipă. Ne mai tachinăm pe scenă. „S-a supărat Lavinia că am tăiat prea mult din text” și eu trebuie să zic: „Dar numai o dată m-am supărat! O dată în doi ani e OK”. Dar am emoții la fiecare întâlnire, pe de o parte pentru că suntem în fața oamenilor, dar și pentru că suntem mai mulți pe scenă și trebuie să avem o poveste coerentă despre cum am lucrat și ce am făcut.

Care e relația ta cu cinemaul? Mergi frecvent la filme, ai amintiri care au rămas cu tine?

Țin minte primul film la care am fost la Cinema Central din Brăila, erau niște desene animate, Pisicile aristocrate. Mi-amintesc cum mama îmi citea subtitrarea la ureche, țin minte acest șușotit al ei în sala de cinema și mirosul de mucegai dinăuntru.

Mi se pare că cinemaul a fost ceva greu accesibil multă vreme înainte de platformele de streaming. Multă vreme, orașul meu nu a avut niciun cinematograf funcțional. Apoi s-a făcut un mall și au apărut niște săli. Dacă nu erai pasionat de piratat, nu prea aveai acces. Iar eu nu mă pricep, nu știu de ce, poate pentru că au ceva ilicit, nici nu-s neapărat de calitate, dar oricum n-am stat să scotocesc după filme pe internet. Acum locuiesc într-un oraș mare, am acces la filme și festivaluri, dar multă vreme filmul a fost ceva la care se ajungea greu. 

E ceva ce cauți atunci când alegi să vezi un film?

Mă uit la poveste, ce să zic. Asta e, sunt printre acei profani care caută poveste cam în orice. (râde) Poate sunt niște reflexe sau poate că am și eu nevoie de niște repere de care să mă agăț și vreau să mă vrăjească un pic povestea filmului, ca să mă ducă după aceea în spatele ei, către alte zone. Țin periodic cursuri de scriere și vorbesc despre asta – despre cum să agăți un cititor cu o poveste, chiar dacă nu te interesează neapărat narațiunea. Așa că mă uit pe o descriere dintr-un catalog, la un trailer, dar n-aș ști să spun ce caut exact. Vreau să fie altfel, un film pe care nu l-am mai văzut de multe ori. Mi se mai întâmplă să merg uneori la cinema chiar și fără să știu nimic despre film; dacă e fain bine, dacă nu, iarăși bine. 

Țin minte primul film la care am fost la Cinema Central din Brăila, Pisicile aristocrate. Mi-amintesc cum mama îmi citea subtitrarea la ureche, țin minte acest șușotit al ei în sala de cinema și mirosul de mucegai dinăuntru.

Lavinia Braniște, scriitoare

Am întrebat despre cinema și pentru că mulți dintre cititori spun că romanele tale sunt foarte vizuale, care surprind întâmplări actuale și recognoscibile pentru o anumită generație. Și poate nu e tocmai întâmplător că unul dintre ele, Interior zero (2016), va fi ecranizat de regizorul Eugen Jebeleanu. Te-a tentat să participi la scrierea scenariului, a fost vreo propunere din partea echipei sau nu ar fi fost o opțiune pentru tine?

Cred că atunci când scriu cărți văd un film în mintea mea. Mai întâi văd acea scenă și după urmează etapa de procesare a limbii, a textului. Probabil că de aici au oamenii senzația că văd cartea, cumva, și stârnește interes pentru ecranizare. Dar, dacă am scris o dată în forma asta, consider că e o poveste pe care am spus-o deja și nu mă animă gândul de a o rescrie într-o altă formă. Cred că dacă scrie altcineva scenariul poate să vină cu chestii surprinzătoare și un alt vibe și poate să iasă ceva interesant și pentru mine, și pentru carte.

Cum vezi călătoria asta a cărții, în cei șapte ani – iată, în curând adaptată și pe ecran?

O chestie interesantă apropo de Interior Zero s-a întâmplat când a fost adaptată pentru scenă, pentru că a existat și un spectacol de teatru după roman, aici, la Replika, imediat după ce a apărut în 2016. Doi ani mai târziu, cartea a fost tradusă în germană (de Manuela Klenke) și a fost făcut și acolo un spectacol la un teatru independent din Köln. Am mers la premieră și a fost interesant să văd ce a rămas în România și ce a rămas Germania. În România, spectacolul a fost mai mult despre relația mamă-fiică și povestea migrației, iar în Germania despre relațiile de birou, petreceri și relația cu iubitul. Regizorul german, care e și cel care a adaptat textul, mi-a spus că ceea ce i se pare universal în carte e „lipsa de perspectivă a tinerilor”. Foarte încurajator. Anul trecut, cartea a fost tradusă și în spaniolă (de Borja Mozo Martín) și am înțeles de la editoarea de acolo că, dacă ar fi apărut în 2016-2017, n-ar fi fost o poveste atât de actuală, pentru că tinerii de acolo abia acum simt că sunt într-o anumită precaritate și se confruntă cu crizele astea recente. 

Te-a consultat Eugen Jebeleanu, ați vorbit?

Cu Eugen am vorbit o singură dată după ce a făcut castingul pentru film și mi-a povestit câteva gânduri despre ce vrea să facă mai departe și mi s-a părut fain. Despre Cristina am vorbit mai mult cu Cristina Drăghici, pe care am cunoscut-o anul acesta la Ideo Ideis, încerca un pic să înțeleagă personajul. Dar, fiind o carte pe care am scris-o deja acum șapte-opt ani, Cristina din carte mi se pare, așa, a tuturor. E în domeniu public cumva. (râde) Nu mă mai simt nici eu în stare să o explic și nu mai e ceva din mine în Cristina, cea care era atunci, la vârsta aia.

Eugen mi-a mai povestit de la casting, am ascultat ca pe ceva foarte străin de mine și de munca mea. Mi-a zis că majoritatea filmulețelor pe care le-a primit erau din scena cu șoricelul și încercam să-mi aduc aminte care e aia.

Care era pasajul cu șoricelul?

E o scenă când Cristina îl întreabă pe Skype pe iubitul ei: „Ce faci, șoricelule?”. După aceea, un prieten care are o prietenă cu un salon de tuns câini mi-a povestit că filmează acolo Eugen. M-am tot întrebat ce e în cartea mea despre asta. Și mi s-a părut foarte amuzant că nu-mi mai aduceam aminte lucruri sau la ce anume s-ar putea referi scena cu șoricelul sau salonul de tuns câini dintr-o carte pe care am scris-o.

***

Filmul Între revoluții se poate vedea în cinematografele din țară. O privire în culisele filmărilor pentru Interior zero, regizat de Eugen Jebeleanu și adaptat după romanul Laviniei Braniște, poate fi citit în reportajul de aici.

Credit foto din deschidere: Alexandra Iftime. Fotografie realizată după proiecția filmului Între revoluții, la Ideo Ideis

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.