După ce a câștigat nu mai puțin de 4 premii la Festivalul de film de la Cannes din 2018, pentru filmul său de debut Balerina, regizorul belgian Lukas Dhont se întoarce pe marile ecrane cu Close, o poveste despre prietenia dintre doi băieți de 13 ani. Filmul a câștigat anul acesta la Cannes Marele Premiu (Grand Prix) și poate fi văzut zilele acestea în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest. 

Îmi aduc aminte perfect proiecția filmului Balerina de acum câțiva ani, de la cinematograful Elvire Popesco. Am ieșit din sală bulversată și emoționată, apreciind totodată sensibilitatea aparte cu care regizorul a reușit să redea povestea (bazată pe un fapt real). Anul acesta, aflându-mă la Cannes în timpul festivalului, am regretat că n-am putut prinde filmul lui, Close, întrucât regizorul îmi stârnise suficient de mult curiozitatea încât să-i rețin numele și să-i aștept următorul film. Oportunitatea a venit de la prietenii din organizarea festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, care au reușit să-mi obțină și acest interviu cu Dhont. La doar 31 ani, mi s-a părut un om extrem de sensibil, onest și introspect și deși timpul petrecut împreună pentru acest interviu a fost scurt, a fost suficient cât să povestim puțin despre ambele sale filme, despre prietenie și ce-și mai aduce aminte din adolescența sa. Descoperiți mai multe în rândurile de mai jos.  

Lukas, de ce crezi că oamenii au prejudecăți despre orice lucru care nu corespunde propriului lor normal?

Cred că am fost învățați să ne temem mai mult decât să iubim, ăsta ar fi răspunsul mai general și poate mai poetic formulat. Dar mai cred și că am crescut într-o societate care ne-a îndemnat mereu să ne considerăm diferiți, ca și când oamenii aparțin unor categorii clar definite de corpul în care s-au născut. Atunci când ne întâlnim toți la locul de joacă, care poate fi considerat un microcosmos al lumii verticale în care trăim, suntem puși față în față cu toate aceste diferențe și atunci se creează un moment interesant – unii pot îmbrățișa ceea ce nu cunosc, n-au mai văzut (n. the otherness), însă pentru alții poate fi ceva înfricoșător din cauza modului în care au fost învățați să gândească. De multe ori ne sperie și ce nu înțelegem, dar există în interiorul nostru. 

Dacă ai putea alege un singur lucru, ce ți-ar plăcea cel mai mult să se schimbe în lumea în care trăim?

Wow, asta este o întrebare foarte profundă. Am să mă raportez la experiența mea personală, alegând ceva cu care m-am chinuit – și vreau să cred că prin munca mea deconstruiesc regulile și noțiunile construite în jurul sexului cu care ne-am născut și care ne sunt induse de către societate. Când eram mic, mi-era foarte greu să înțeleg această separare foarte clară între băieți și fete, eu mă simțeam undeva între și nu știam cum să mă raportez la asta. Prin munca mea încerc să abordez problema stereotipurilor. Sunt multe răspunsuri pe care le-aș putea formula la întrebarea ta, dar aș zice că cel mai mult mi-ar plăcea să existe libertatea de exprimare care să-ți permită să trăiești o viață autentică, fără să te scuzi pentru ea. 

Cred că faci o treabă grozavă în direcția asta. Mi-a plăcut enorm de tare Balerina. E unul din filmele care și-au lăsat amprenta asupra mea, pot spune că încă îmi aduc aminte scene întregi ca și când l-aș fi văzut acum câteva săptămâni. Crezi că filmul a reușit să schimbe în lume ceva în bine?

Balerina a pornit dintr-un loc din mine personal și foarte important și a fost filmul care m-a făcut să realizez că ceea ce fac poate avea cu adevărat un impact. Știam că cinemaul poate schimba lucruri în oameni pentru că văzusem ce efect avea asupra mamei mele, însă acest film a fost prima mea încercare de a scoate ceva în lume și a urmări modul în care oamenii rezonează cu el. Am avut șansa să aflu de la diverse persoane ce importanță a avut pentru ei și m-am simțit mândru. Ce am încercat să facem cu ambele filme a fost să alegem niște personaje specifice și folosindu-ne de elementele care stau la baza luptei lor interioare, să creăm o punte către un public diferit de ei. Cred că toți suntem conștienți de lupta dintre noi și corpul nostru, prin care trecem la un moment dat în viață – fie că avem 80 ani, sau vorbim de o copilă aflată în etapa de maturizare – suntem conștienți că al nostru corp ne poate fi casă, dar și o sursă de conflict cu noi înșine. Prin încercarea noastră de a crea o punte între oameni și cei pe care îi consideră completă diferiți de ei (identitar), sperăm să găsim un front comun. 

Aveai 26 de ani când Balerina câștiga 4 premii la festivalul de film de la Cannes, o performanță pe care n-au reușit-o mulți înaintea ta. Ai simțit vreo presiune din acest motiv, când scriai și apoi când regizai Close?

Pentru Close am trecut printr-un proces de scriere foarte diferit, în mod sigur și pentru că ideea care a stat la baza filmului Balerina a încolțit în mintea mea pe când aveam 18 ani, deci am avut 6 ani să mă gândesc la ea. Și a fost și primul meu film, nu știam multe. În cazul lui Close pot spune că  am fost mult mai conștient de lumea înconjurătoare, pe parcursul scrierii scenariului; dar chiar și așa, aveam zile întregi în care vocile din mintea mea care îmi trezeau nesiguranța și dubiile, îmi luau cu ele toată creativitatea.

Am fost mult mai nesigur pe mine scriind la Close, însă ce este special când lucrezi la cel de-al doilea film este că începi să-ți conștientizezi pattern-urile comportamentale, să te cunoști mai bine și să-ți dai seama ce-i important pentru tine și ce nu. 

Îmi poți spune care a fost cea mai dificilă etapă pentru tine, lucrând la acest film?

Dacă mă gândesc la cele trei etape care sunt cele mai importante în realizarea unui film – scrierea scenariului, filmarea și montajul, aș zice că cea mai dificilă etapă a fost scenariul. E acel moment când caut un mod extrem de specific de exprimare, care să redea ceea ce încerc să transmit și tind să-l caut mult, să-mi forțez limitele imaginației și limitările. Obișnuiesc să-mi iau în jur de un an jumătate, chiar doi pentru etapa de scriere și uneori devine greu să mai separ realitatea de ficțiune. Îmi petrec o bună parte din timp scriind, însă am și o viață personală în care încerc să las ficțiunea la o parte și să trăiesc în prezent. De multe ori mi-e greu să încui povestea în birou, unde se poate dezvolta și coexista alături de personajele din mintea mea. Când scriu îmi imaginez și cum voi regiza. Scriu sute de versiuni ale unei singure scene iar atunci când suntem pe set și ceva nu merge cum am plănuit, pot oricând să mă întorc la scenariu și la una din celelalte versiuni ale respectivei scene. Așadar, scenariul e o parte vitală a procesului, reprezintă un mod de a vedea lucrurile – cum arăți unui public acele lucruri despre care vrei să vorbești, cum îți conturezi personajele? Este etapa în care fac puzzle-ul. 

Și asta ne aduce la etapa de casting. Am fost plăcut impresionată de Victor Polster, protagonistul din Balerina și cred că premiul pentru interpretare primit la Cannes a fost bine meritat. Apoi, uitându-ma la Close, am rămas și de această dată impresionată de jocul actorilor, pare că ai un fler fantastic la a-i găsi, cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată fețe noi. Îmi poți povesti despre procesul tău din etapa de casting, dacă există unul?

Nu știu cum reușesc, pentru mine este tare distractiv să descopăr, să lucrez și să le ofer spațiul actorilor emergenți și foarte talentați. Și-s mulți. În cazul lui Eden [n. Dambrine] din Close, povestea este cel puțin curioasă – l-am găsit într-un tren pe care l-am luat între Antwerp și Ghent. Dintr-o dată, arunc o privire în jurul meu și observ acest băiat care reușea să exprime atât de clar prietenilor săi ce-i trecea prin minte și ce simțea. Ascultam muzică, nu auzeam ce vorbeau dar doar urmărindu-l, am rămas impresionat. M-am gândit că dacă nu-l abordez, voi regreta așa că l-am întrebat dacă ar vrea să dea un casting pentru film, ceea ce a și făcut. Mai târziu am început să căutăm actori în toate școlile și grupele de teatru din Bruxelles. Organizam zile întregi de casting și îi vedeam în grupuri de 20, deci petreceam mult timp cu ei. Îi lăsam să se joace, le dădeam scurte exerciții, ceea ce îmi permitea să-i văd dezvoltându-și abilitățile actoricești și în același timp, doar observându-le comportamentul, înțelegeam lucruri despre ei. Cu Gustav [n. de Waele] a fost minunat întrucât el și Eden s-au înțeles din prima, parcă gravitând unul spre celălalt. Le-am dat să citească textul împreună și am vorbit despre prietenie și masculinitate – două lucruri importante, care la vârsta lor se schimbă. Cu câteva luni înainte de filmare, ne-am întâlnit toți la mare, unde am făcut clătite și lungi plimbări pe plajă – acesta fiind și momentul când relația din centrul filmului dintre cei doi s-a creat și când au dobândit suficientă încredere în ei și în personajele lor. Iar din acel punct, tot ce a mai ținut de mine a fost să îi ghidez la filmare, sunt doi tineri actori foarte talentați.

Ambele tale filme vorbesc despre adolescență. Sunt curioasă cum erai tu ca adolescent, cum te simțeai cu tine și cu prietenii cu care te înconjurai?

Am fost un tânăr adolescent care evada mereu în creativitate. Am descoperit cinemaul de mic și era o modalitate extraordinară de a evada în alte lumi, în întunericul sălii. Am fost un tânăr care se lupta cu așteptările pe care le aveam de la mine, ceea ce nu mi-a permis să fiu eu. Obișnuiam să mă consider actor, copiam comportamentul altora în loc să-mi găsesc propriile moduri de exprimare.

Cred că am început să devin un bun regizor cu mult înainte să mă gândesc la asta, prin simplul mod de a observa și asculta pe oricine din jurul meu cu atât de multă atenție, încât când am început să scriu, totul a venit atât de natural, știam cum gândesc alții. 

Pare că te-ai născut pentru a fi regizor, dacă ai descoperit cinemaul la o vârstă atât de fragedă. Chiar și acum, ești încă foarte tânăr și reușești să spui niște povești fascinante.

E foarte drăguț din partea ta. Uneori simt că am o misiune, într-adevăr, deși am vrut să devin dansator, înainte de a mă orienta spre cinema.

Și eu și uite că acum conduc o revistă de cinema. 

Până la punctul culminant al filmului, am simțit că povestea este prezentată cu atât de multă sensibilitate, echilibru, candoare. Apoi mi s-a părut puțin cam mult, sunt curioasă de ce ai ales ca lucrurile să se întâmple așa?

De la o vârstă foarte fragedă îi învățăm pe băieți să ia distanță unul față de celălalt pentru că societatea ne învață că apropierea dintre doi băieți poate deveni un lucru sexual. Când îi urmărești și îi asculți pe acești băieți de 13 ani, observi cât de tandri sunt unul cu celălalt, vocabularul lor este special, te emoționează – folosesc cuvântul dragoste des iar odată ce se maturizează, observi cum toate acestea dispar și cum pierd conexiunea – nu doar dintre ei, cât și pe cea pe care o au cu lumea, sau cu ei înșiși. Nu mai sunt capabili să comunice deschis ce simt. Într-o lume atât de brutală ca a noastră, în care ne confruntăm cu violența pe care o practicăm în relație cu ceilalți (ca atunci când ducem un război), cred că e important să ne întrebăm ce se întâmplă când acea violență se întoarce asupra noastră. În film nu este vorba doar despre floricele și speranță, cât și despre umbrele și întunericul vieții. 

Am citit un interviu de-al tău dat celor de la Variety, la Cannes, în care spuneai că acest film a fost făcut pentru prietenii pe care i-ai pierdut pe perioada adolescenței. Te-a contactat vreunul din ei după vizionare?

Filmul n-a fost lansat încă în Belgia, urmează însă s-a scris mult despre el, deci mulți au apucat să citească. Este într-adevăr un film pe care îl dedic prietenilor actuali și celor pe care i-am pierdut și da, am vorbit cu câțiva din cei pierduți în adolescență. Probabil că la vremea respectivă nu am știut cum să articulez lucrurile la care mă gândeam, sau pe care le simțeam iar filmul a fost modul meu de a le exprima. Și acum pot înțelege. 

Dar dincolo de acest punct de vedere personal și emoționant, filmul are și el emoția lui – aceasta fragilitate a unei relații de prietenie, care ne poate reaminti cât de important este să păstrăm legătura cu oamenii dragi din viața noastră și chiar să ne reconectăm cu cei cu care ne-am dori. 

(Banner foto: courtesy of Cannes Films Festival)

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.