Maïwenn emană atât de multă liniște interioară încât, atunci când am întâlnit-o, toate zvonurile din jurul ei au dispărut. Ne-am văzut într-o zi de sâmbătă la sfârșitul lui octombrie în casa de secol al XIX-lea recent restaurată a Mariei Mihăescu (sau Mița Biciclista, așa cum o știu majoritatea). Maïwenn era în București pentru premiera celui mai recent film al său, Jeanne du Barry, proiectat la Les Films de Cannes à Bucarest. Cu câteva luni înainte de întâlnirea noastră, auzisem în mare parte lucruri nu tocmai elogioase despre ea, cum că ar fi scuipat un jurnalist la Cannes sau că este o anti feministă. Văzându-i filmele, am găsit cea de-a doua acuzație ca fiind un paradox. La urma urmei, a scris și regizat un film despre una dintre primele feministe ale lumii: Contesa de Barry, curtezana regelui Ludovic al XV-lea.

Pe tot parcursul conversației noastre, Maïwenn și-a luat timp pentru a reflecta și a răspunde în detaliu la întrebările mele. Mi s-a părut o femeie cu picioarele pe pământ și sensibilă. Inteligentă, dar fără o nevoie puternică de a-și chestiona parcursul artistic. Tinerețea ei tumultoasă i-a oferit o sensibilitate necesară oricărui artist, însă ar fi nedrept să judecăm că acesta ar fi singurul motiv pentru care filmele ei sunt apreciate. Maïwenn pare o artistă implicată în fiecare parte a procesului creativ, atentă la modul de lucru al regizorilor cu care a avut ocazia să lucreze ca actriță și de la care a învățat meserie. Însă, la finalul unui proiect în care se implică, nu rămâne preocupată de felul în care îi va fi percepută munca. Căci pentru Maïwenn, arta este mai degrabă un mod de a trăi, iar filmele pe care le face sunt parte din procesul ei de dezvoltare și auto-cunoaștere. N-a crezut că va face vreodată un film de epocă, totul a pornit din dragostea față de un personaj în care s-a regăsit. Cu ocazia lansării noului său film, am stat de vorbă despre Contesa du Barry, cum a ajuns să facă un film de epocă și ce o inspiră pe ea ca om și ca artist. 

Ce înseamnă cinemaul pentru tine ca om și ca artistă?

Este un subiect asupra căreia putem dezbate ore-n șir. Este meseria care consider că mi se potrivește cel mai bine, nu știu ce altceva aș fi putut face. Mă simt artistă până în măduva oaselor – fie că e vorba de a scrie, de a juca, de a regiza, de a picta. Toate formele de artă mă interesează, și în plus, sunt și o mare consumatoare de artă. E ca și când aș citi presa și m-ar interesa tot ce se întâmplă în lume dar din perspectiva unui om sensibil. Și desigur, că veni vorba, citesc presa în fiecare dimineață, am nevoie să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în domeniul cultural. Din punctul meu de vedere, un artist este ca o punte de legătură între lume și politică, are rolul de a explica politica pe înțelesul oamenilor.

Joci în filme de foarte mica iar în 2003 te-ai hotărât să încerci regia. De ce? 

A fost o oportunitate venită de nicăieri. Jucam într-un spectacol și niște persoane care au fost să-l vadă mi-au propus să regizez un scurtmetraj și n-am stat prea mult pe gânduri. Mi-am zis de ce nu, este și asta o experiență. Însă fost un scurtmetraj realizat într-o manieră prea academică și infantilă. Imediat după am avut ocazia să joc într-un film de Claude Lelouch și văzându-l lucrând, mi-a oferit o altă perspectivă a ceea ce înseamnă regia de film. Aveam impresia că decupajul, dialogurile și mizanscena trebuie tratate într-un mod foarte academic, când de fapt cel mai important este să-ți găsești identitatea ca artist, propriul tău stil. După experiența cu Claude, am început să lucrez la un scenariu și mi-am găsit imediat identitatea scriind, iar după ce am am regizat filmul, m-am îndrăgostit de meseria de regizor. 

Ultimul tău film, Jean Du Barry este total diferit de filmele tale precedente. Cum ai ajuns să regizezi un film de epocă, ce te-a convins?

În ultima vreme, mi-am îmbunătățit cultura cinematografică uitându-mă la nenumărate filme, iar gusturile mele s-au mai schimbat. Acum câțiva ani eram convinsă că nu voi reuși vreodată să fac un film de epocă, însă m-am îndrăgostit de acest personaj uitându-mă la filmul Marie Antoinette al Sofiei Coppola, în care Comtesse du Barry este jucată de Asia Argento și nu am vrut să mă mai despart de ea. Am început să citesc cărți despre ea și să mă documentez despre epoca respectivă – de la istorie, la religie, la viața politică și socială a Franței din acea perioadă.

Așa am descoperit că, atât în filmul Sofiei Coppola, cât și în alte ecranizări, era prezentată total diferit decât am descoperit-o eu în cărți. Nu mi s-a părut corect față de ea că este portretizată strict ca o femeie provocatoare, seducătoare. Am simțit nevoia să-i spun povestea, să-i reabilitez imaginea.

Am simțit-o foarte aproape de mine, ca și când ar fi fost sora mea. Nu mi-am propus niciodată să fac un film de epocă și am ajuns să fac unul pentru că m-am îndrăgostit de Jeanne, iar ea este un personaj dintr-o altă epocă. Dacă într-o zi mă voi îndrăgosti de un personaj marțian, probabil voi încerca să fac un film pe Marte (râde). Dragostea este cea care mă poartă spre un anume tip de film sau personaj. 

Ce crezi că o făcea pe Jeanne atât de diferită de femeile de la curte?

Gândirea ei liberă, modul în care se raporta la corpul ei, la felul în care arată și alege să se îmbrace. Deși vroia să fie iubită și acceptată, nu vroia să renunțe la convingerile și valorile ei. Și asta m-a impresionat. 

Când ai decis să preiei rolul principal?

La început am vrut să lucrez cu o actriță, însă m-a dezamăgit la nivel uman și pentru că mă simțeam atât de apropiată de personaj, mi-am asumat eu rolul. M-am văzut în ea întru totul. Paradoxul este că facem parte din două epoci foarte diferite – Jeanne vine dintr-o epocă profund rasistă, astăzi suntem mult mai toleranți, diferențele de clasă socială nu mai sunt o barieră între oameni. 

Au fost multe reviste și ziare care te-au prezentat în ultimul an ca fiind o anti-feministă, însă Jeanne este o femeie care  poate fi percepută ca un adevărat model al feminismului. O femeie care, așa cum ai spus și tu, a luptat pentru convingerile ei. Sunt curioasă să aflu care este, de fapt, opinia ta în privința feminismului?

Mă supără că încă vorbim despre asta și știu prea bine cum apar astfel de declarații, pe care le consider foarte grave. Fac filme de 15 ani și în toate filmele mele eroina este femeie, chit că joc eu sau altcineva. Mă revoltă aceste știri, ziariștii caută mereu titluri care să vândă, de aceea se folosesc de astfel de fraze, precum ca nu aș fi feministă, însă termenul are multe nuanțe. Eu cred ca a fi feministă nu înseamnă a fi împotriva bărbaților și sunt anumite persoane care decid că din acest motiv nu aș fi o feministă. E ca și când ar exista numai feminismul radical care este considerat singurul mod de interpreta feminismul, iar cei care nu sunt radicali, nu sunt feminiști.

Mișcarea feministă nu aparține doar radicalilor și nu cred că este sănătos să vedem lucrurile doar în alb și negru.

Nu mă regăsesc deloc în mentalitatea care spune că trebuie să ne luptăm cu bărbații, să pornim un război împotriva lor, este contraproductiv. Mișcarea feministă poate avansa doar dacă ajungem să conlucrăm cu aceștia. 

Îți aduci aminte ziua în care Johnny Depp a acceptat rolul?

Da, s-a întâmplat în 2019, eram în Londra. Aveam o întâlnire la ora 3 după-masă și ne-am întins până la miezul nopții, vorbind despre viață, istorie, artă. Despre orice, mai puțin despre cinema. Și am vorbit doar în franceză, am vrut să văd dacă îi vine greu să poarte o conversație. Au fost momente când se bloca pentru că îi lipseau cuvinte din vocabular, însă accentul a fost impecabil. 

Am citit multe despre tine și am văzut câteva dintre filmele tale. N-ai avut o viață ușoară în copilărie și adolescență. Ai spune că experiențele tale ți-au format viziunea artistică?

Cu siguranță, dar nu știu cum sau în ce fel exact. Cred că toți artiștii au trecut prin traume, cel puțin toți artiștii pe care îi iubesc eu. Dar nu mă încântă să aud că am ajuns să fac filme apreciate doar pentru că viața mea nu a fost ușoară. Mi se pare o ipoteză greșită. Mă bucură faptul că sunt apreciată pentru munca mea, dar asta nu-mi schimbă trecutul și nici nu-mi vindecă rănile.

Suferința îmi oferă o sensibilitate pe care o consider esențială în meseria mea, dar care, de multe ori,  mă epuizează.

Și în final, sunt mândră de toate filmele mele pentru că este foarte dificil să faci filme, așa că indiferent de rezultat, voi fi mândră doar pentru că le-am făcut. Desigur, nu sunt perfecte, au poate multe greșeli, dar este un proces, așa înveți lucruri. Paradoxul este că trăiești cu impresia că devine mai ușor cu fiecare film pe care îl faci, dar de fapt este mai obositor.

Jeanne du Barry intră în cinematografele din toată țara săptămâna aceasta.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.