Filmul comercial românesc a dispărut odată cu căderea comunismului și odată cu el și publicul numeros din săli. Anii 1990, chiar dacă au însemnat libertate, au adus cu ei și sărăcie și mult haos. Fiecare a putut să facă ce vrea – unii au reușit să se afirme și-au ridicat imperii, alții au rămas în sărăcia cu care se obișnuiseră în comunism, mulțumiți că măcar au câștigat libertatea. Deși anii 90 au însemnat și închiderea a nenumărate cinematografe, pentru regizorii cărora le-a fost îngrădită libera exprimare și creativitatea, a însemnat un nou început, o oportunitate de a spune povești din unghiuri realiste, inspirate din cea mai traumatizantă perioadă a României în care au trăit până nu demult – așa s-a născut Noul Cinema Românesc (NCR), care de-a lungul anilor 1990-2000, a împărțit publicul în două – cinefilii (mica parte, considerată de mulți elita autohtonă) și românii care evită filmul românesc (pentru că nu vor să vadă sau să trăiască ceea ce au trăit zeci de ani) dar apreciază în masă filmul hollywoodian. 

Timp de 30 ani box office-ul românesc n-a avut cifre impresionante la filmul autohton, care a ajuns să se bazeze preponderent pe finanțările oferite de stat și prestigiul internațional obținut în urma nominalizărilor sau premiilor primite în cadrul unora dintre cele mai mari festivaluri de film din lume. Toate astea până în 2019, când avea să apară 5GANG – primul film cu influenceri și vloggeri, produs de Matei Dima, cunoscut de o țară întreagă ca Bromania. Au urmat Miami Bici și Teambuilding, cel din urmă devenind cel mai de succes film românesc la box office din toate timpurile. Și poate și cel mai discutat pe rețelele de socializare, inclusiv de mica industrie de film din România. De la Teambuilding și până la apariția acestui interviu, a trecut mai puțin de un an, timp în care numărul filmelor comerciale s-a dublat, la fel și publicul, iar filmul românesc de artă a intrat pe o pantă descendentă, 2023 fiind primul an în care competiția oficială de la Cannes, sau Berlinale n-a mai avut un titlu românesc în competiția internațională. 

Pentru că industria se schimbă, la fel și percepția publicului asupra filmului autohton, am vrut să stau de vorbă cu omul de la care a început totul – Matei Dima, aka Bromania. Nu e ușor să ajungi la Matei, deși odată ce-l cunoști, te prinzi că este un om ca noi toți ceilalți. Este mai mult Matei, decât Bromania. Uneori vesel, alteori nesigur pe el, sau vulnerabil, cu frici, întrebări și vise, dar dornic să învețe și să stăpânească arta filmului. Ne-am cunoscut în vară, la TIFF și la scurt timp după, i-am propus acest interviu, apărut inițial în numărul curent tipărit. M-a rugat să ne întâlnim separat pentru poze, la final de vară – se îngrășase pentru rolul din Miami Bici 2 (acum în cinematografe) și voia să arate cât mai bine la ședința noastră foto, așa că ne-am întâlnit întâi pentru interviu. E foarte ușor să-l percepi pe Matei ca fiind un om rece, distant, poate chiar arogant. Persona lui și faima care vine la pachet cu ea îl obligă să fie sceptic în fața fiecărui om pe care îl cunoaște și să-i facă pe cei din jur să muncească ceva mai mult pentru încredere. Însă Matei citește destul de repede oamenii, e o calitate pe care a dobândit-o în vremea când făcea sketch-uri și a început să fie atent la tot ce se întâmplă în jurul lui, modul în care oamenii sunt și reacționează în diverse situații. 

În săptămânile care au urmat până la shooting-ul nostru foto, am descoperit un om care preferă să tacă și să facă, cu o energie fantastică de a crea constant. Despre tot ce a creat și continuă să o facă, inclusiv despre noul film Miami Bici, în rândurile de mai jos. 

Povestește-mi despre copilăria ta. 

Când mă gândesc la copilărie, mă gândesc la atmosfera anilor ‘90 – era foarte nou totul. Nu înțelegeam care sunt repercusiunile schimbării, de la comunism la viața liberă. Pentru noi, distracția principală era jocul de fotbal din cartier. Eram mai grăsuț și stăteam mereu în poartă, nu eram printre cei șmecheri. Jucam Victoria la perete, îmi aduc aminte perfect peretele din cartier, din Constanța – erau mereu discuții dacă a intrat mingea în poartă, sau nu. 

Vara era cea mai frumoasă perioadă a anului, totul era mai viu, probabil datorită turiștilor. Am fost mereu foarte sociabil și-mi făceam repede prieteni. Părinții mei îmi dădeau voie la orice cu o limită, fapt care mă enerva, am înțeles asta mai târziu. Am fost de curând la Constanța și am trecut pe lângă teatrul de vară, care este abandonat de mulți ani – când eram mic, acolo vedeam vara, cu părinții mei, filme cu Steven Seagal sau Arnold. Mai erau două cinemauri mici – Popular și Progresul, ambele închise în prezent. Doar Republica l-au refăcut și cred că l-au transformat în centru cultural. 

Existau lucruri cu care insistau ai tăi când erai mic și care au rămas cu tine?

Era un anumit mod de a-ți crește copilul pe atunci și cam aceleași lucruri le auzeai de la toți părinții, vorbim de principii fundamentale. Cu ce a insistat mama mai mult a fost ideea de a fi darnic. Considera că sunt un copil sensibil și insista să nu renunț niciodată la asta.

Vrei să faci film de la 10 ani, de când te uitai la filmele cu Van Damme. Ce te atrăgea la cinema? 

Cred că, pe vremea când eram mic, acțiunea din film mă făcea să mă simt viu. Nu am analizat niciodată de ce m-am refulat prin filme, dar ce mi-e clar este că momentele proaste pe care le-am trăit  le-am depășit mai ușor uitându-mă la filme. Să trăiesc acele povești și să îmi permit să mă atașez de personaje. În timp, mi-am dat seama că mi-aș dori mult să ofer și eu așa ceva altora. Totul a început de la dorința mea de a face oamenii să râdă, pe care o am de când sunt mic și mi-a fost mereu la îndemână.

Într-adevăr, ești foarte bun la cioace. De unde vine asta?

Noi râdem mult în familie, deși suntem diferiți, umorul este o chestie comună. Primele mele amintiri cu mine sunt eu făcând glume. Ăsta era felul meu de-a fi și clar relația avută cu părinții mei mi-a permis să mă dezvolt în direcția asta. 

Uitându-mă la La Seral, primul tău serial Youtube, am observat că surprinzi foarte bine esența națională, este o abordare foarte mișto a stereotipurilor românești.

Cred că am un stil observațional bine dezvoltat – pentru a face comedie, e important să observi ce se întâmplă în jurul tău.  Cred că aproape orice se întâmplă în jurul nostru poate fi privit și dintr-un unghi comic. E ca un mușchi pe care ți-l dezvolți în timp. Marii comedianți fac asta non-stop – unul dintre cei cu care am crescut este Jerry Seinfeld, îl ascultam și ziceam mereu „Bă, chiar așa e!”.

În comedie, cred că e important să observi când apare câte un pattern, o reacție. Sunt multe lucruri care ne deranjează dar despre care nu vorbim și, dacă găsești acele lucruri și le spui cu umor, ai cucerit publicul. Un fel de „În sfârșit a zis-o cineva!”

Ție ce îți displace cel mai mult în țara asta?

O neacceptare a felului în care suntem, ipocrizia.

Și cum suntem?

Avem probleme pe care nu le acceptăm. Suntem ignoranți, oamenii nu vor să accepte niște lucruri și își proiectează frustrările și minusurile pe alți oameni. Pare că suntem plini de ură, o ură din ce în ce mai prezentă cu atât mai mult de când este amplificată și în online prin discursuri care te întărâtă, dar și din cauza tuturor tensiunilor din lume. Eu resimt total lucrurile astea din felul în care oamenii relaționează cu mine în online. E mult mai ușor să fii răutăcios din spatele unei tastaturi. M-ai întrebat ce nu-mi place și e greu să nu spun asta. Nu sunt un om perfect, dar felul în care se pune problema cu privire la munca mea nu este obiectiv.

Mi-ai spus ce te atrage la cinema, dar sunt curioasă și ce te sperie?

Că n-am timp să fac tot ce mi-am propus. Aș vrea să pot să mă bucur mai mult de ceea ce creez, fără să adaug presiune de la an la an. Personalitatea și ego-ul meu trebuie hrănite constant, mereu îmi pun problema ce urmează – care e următorul film, cum îl facem mai bun, cum ajut tânăra generație. Sunt multe lucruri pe care vreau să le fac și toate necesită timp, iar trecerea timpului mă sperie. 

Ai studiat în SUA teatru și PR. De ce îți aduci aminte cu drag din perioada studenției și care-i lucrul cel mai important pe care l-ai învățat în facultate?

Au fost mai multe, în primul rând șansa de a face teatru – trebuia să învățăm puțin din toate, nu doar actorie. Mi-a plăcut mult libertatea de gândire, nu conta de unde vii sau cine ești, toată lumea te trata cu respect. Nu îți impunea nimeni să fii în vreun fel, eram doar niște oameni într-un cadru artistic. Mi-am făcut prieteni foarte buni în acest mediu sănătos, din care am învățat mult. În primul an am luat roluri în toate cele trei piese care se făceau în facultate. Anul 2 a însemnat mult tenis – un mediu total diferit față de cel al teatrului – și m-am apucat și de muncă. Lucram la o cantină și am crescut foarte repede de la bucătărie la front desk. În anul 3 am ajuns președinte al clubului internațional al facultății, un club care avea multe resurse, ceea ce mi-a permis să organizez tot felul de activități. Am reușit să fiu selectat într-o piesă de teatru organizată la teatrul din oraș, am prins un rol de est-european și am regizat prima mea piesă, luându-mi specializarea în regie. Fiecare an a adus ceva diferit și asta mi-a plăcut, pentru că așa sunt și eu: îmi place și să produc, să știu bugetele și să le calculez, dar îmi place și să spun povești.

Te-ai întoarce vreodată pe scenă?

Da, n-ai cum să redai în film sentimentul de pe scenă. Planul este ca după 50 ani să îmi fac loc în comunitatea teatrului românesc.

De când te-ai apucat de cinema, aduci diversitate în peisajul filmului românesc, cred că aveam de multă vreme nevoie și de filme comerciale. Cum vezi tu filmele pe care le-ai realizat până acum, la ce nivel sunt?

Tot ce produc vine din instinct. Chiar dacă am terminat o școală, nu simt că a avut un impact la fel de puternic cum a avut Youtube-ul, de care m-am apucat cu niște prieteni din Los Angeles – pentru că practica asta  m-a ajutat mult mai mult decât teoria învățată în școală. Îmi place să încerc lucruri. Cred că multe idei bune nu se întâmplă pentru că oamenii nu au această încredere sau curaj de a încerca. Filmele pe care le-am făcut până acum sunt bine primite pentru că românii nu au mai văzut astfel de filme de dinainte de ’90 – e clar că nu s-au mai făcut pentru că nu există bugete și nici un public numeros care să îți permită să faci filme cu bugete mari, numărul maxim de oameni care merg la cinema este de un milion și asta se întâmplă rar. Este un început, în schimb, un început puternic cu care nu mi-e jenă. Cred că filmele pe care le-am realizat și-au atins scopul. Am învățat din fiecare experiență și nivelul producției a crescut cu fiecare film. Sunt din ce în ce mai mulți actori cu experiență care vin spre noi, campaniile de marketing sunt mai bine puse la punct și tot așa. 

Cum măsori tu impactul pe care l-a avut Teambuilding dincolo de cifre?

Pot să îți răspund dintr-o perspectivă personală – cred că a schimbat percepția multor oameni despre mine. Pentru mine, a fost cel mai greu proiect. Încă de la început și până la lansare, am avut o groază de probleme, de multe ori am crezut că nu ne va ieși. Scenariul s-a tot dezvoltat, inițial totul trebuia să se întâmple într-un birou. Apoi a apărut ideea de teambuilding, de a aduce echipele firmei din mai multe orașe la munte. În primele zile de filmare, am crezut că se va prăbuși tot, nu eram pregătiți de un film atât de mare. Iar în ultima zi de filmare, mama mea a făcut infarct și a trebuit să plec. Eram primul pe platou în fiecare zi, stabileam cu Mișu [Ionescu, directorul de imagine] pas cu pas ce facem – nu am reușit să planificăm nimic dinainte, pentru că Mișu a intrat în proiect cu o zi înainte de filmare. Așa am ținut-o 20 de zile, la finalul cărora m-am simțit epuizat, dar în același timp mândru. Am avut noroc că toată lumea a tras la filmul ăsta mai tare ca de obicei. Mi-a dat încredere că ar trebui să continui pe drumul ăsta până voi muri. Ăsta este impactul pe care l-a avut asupra mea;nu pot să vorbesc în numele altora. 

În primele zile de filmare, am crezut că se va prăbuși tot, nu eram pregătiți de un film atât de mare. Iar în ultima zi de filmare, mama mea a făcut infarct și a trebuit să plec. Eram primul pe platou în fiecare zi (..). Am avut noroc că toată lumea a tras la filmul ăsta mai tare ca de obicei. Mi-a dat încredere că ar trebui să continui pe drumul ăsta până voi muri.

 

Care crezi că este percepția industriei de film autohtone asupra ta și a filmelor pe care le produci, cum simți tu lucrurile?

Am discutat despre asta într-un panel la TIFF. Cred că fiecare este ok cu celălalt și înțelegem și noi, și restul industriei că vrem lucruri diferite. În schimb, oamenii caută un subiect de bârfă. Nu văd de ce ar fi o problemă să existe diversitate, iar acea punte de legătură dintre cele două lumi va fi filmul comercial de calitate, când acesta va apărea. În rest, sunt două tipuri diferite de a face cinema. Nu cred că filmul de artă are de suferit din cauza filmului comercial. 

Ce cauți tu la un film și ce înseamnă pentru tine un film de calitate?

Depinde de stare. Mă duc la un film ca Oppenheimer ca sa simt lucruri, să îmi pun întrebări sau ca să studiez cum este realizat, mă duc la filme cu supereroi dacă vreau să fiu distras, iar dacă vreau să mă atașez de personaje reiau ceva ca Game of Thrones. În final, cred că cel mai important este ca un film să mă facă să simt. 

Ai văzut vreodată un film care să te facă să te simți inconfortabil? Și să te surprindă puterea atât de mare pe care a avut-o acel film, chiar dacă te-a tulburat. 

Cu siguranță da, deși evit astfel de filme. Cel puțin acum prefer filmele escapiste, care îmi permit să mă relaxez și să uit de orice – și din acest motiv și filmele mele sunt așa. N-aș vrea să pleci de la un film de-al meu și să te simți inconfortabil, dar asta nu înseamnă că în viitorul ceva mai îndepărtat nu-mi doresc să creez altfel de filme. Momentan încă mai am lucruri de învățat despre mine și despre cinema – încă nu pot fi genul acela de creator. Nu cred că un film care te face să te simți inconfortabil vine dintr-un loc foarte plăcut din mintea celui care îl realizează. 

Dă-mi exemplu un film văzut recent, care te-a impresionat. 

Oppenheimer. Are poveste, cadre mișto, muzică bună și, în plus, m-a făcut să mă gândesc la el mult timp după. Pentru mine asta înseamnă un film comercial de calitate – este un nivel la care și noi putem ajunge în timp. Momentan, este imposibil. 

Momentan, tu urmărești o rețetă foarte clară. 

Da, pentru că dacă mi-aș  propune să fac ceva la nivelul ăla, sunt șanse foarte mari să o dau în bară și să dau faliment. 

Deci există și o doză destul de mare de pragmatism în modul în care îți alegi subiectele pentru filme. 

Asta pentru că antreprenorul din mine zice că așa ar trebui să fie lucrurile acum. Dar planurile mele sunt de lungă durată și sunt deschis și la un alt gen de cinema. Întotdeauna o să-mi testez limitele. 

Lansați săptămâna asta Miami Bici 2. De ce Miami Bici 2?

Este un film special pentru mine, a fost primul pe care l-am făcut. Când am făcut prima parte n-aveam situația financiară de acum, nici experiența. A fost un film făcut pe prietenie și s-ar fi transformat într-un industry disruptor major, dacă nu l-ar fi oprit pandemia. Îmi place povestea lui, e aproape de mine, pentru că eu am fost românul plecat în America – nu neapărat personajul din film, dar șocurile culturale sunt aceleași. Simt că îmi sunt dator mie ca, după acești patru  ani în care am învățat atâtea despre producția cinematografică, să spun (iar) această poveste care mie mi se pare super fun. Și, până la urmă, filmele pe care noi le facem ne reprezintă. Plus că, dacă ne întoarcem la pragmatismul companiei, filmul are deja un fanbase. Cel mai greu este să aduci omul la film.

Când am făcut prima parte n-aveam situația financiară de acum, nici experiența. A fost un film făcut pe prietenie și s-ar fi transformat într-un industry disruptor major, dacă nu l-ar fi oprit pandemia. Îmi place povestea lui, e aproape de mine, pentru că eu am fost românul plecat în America – nu neapărat personajul din film, dar șocurile culturale sunt aceleași. Simt că îmi sunt dator mie ca, după acești patru  ani în care am învățat atâtea despre producția cinematografică, să spun (iar) această poveste care mie mi se pare super fun.

Mi se pare că în toate personajele tale e ceva din tine. Au în comun o bunătate, dorința de a fi „cumsecade”. Ai juca sau ți-ai scrie un personaj complet diferit de cine ești, care să te provoace?

Da, urmează, odată cu următorul set de proiecte la care lucrăm. 

Și până atunci, ai juca într-un film de artă? 

Da, oricând – trecând prin tot procesul de audiții. Cred că încă nu am fost testat ca actor, am lucrat în niște medii foarte confortabile pe care eu mi le-am creat. Mi-ar plăcea să-mi descopăr potențialul lucrând la un film de artă, sunt sigur că m-ar ajuta.

Ești actor, producător și, de curând, regizor. Mai porți și alte pălării, în afara lumii cinematografice. Ce te reprezintă cel mai tare, ce îți place cel mai mult să faci?

Mi-am pus și eu întrebarea asta, însă tot într-un mod pragmatic. Mi se pare că stăm prost la capitolul scenariști, aici încerc eu să investesc cel mai mult acum. Cu echipa potrivită poate că, la un moment dat, o să pot alege doar una și bună. 

Miami Bici 2 este de vineri în cinematografe. Acest interviu a apărut în numărul curent al revistei Films in Frame.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.