L-am cunoscut pe Mihai Călin în urmă cu 10 ani, când eram o puștoaică de 17 ani cu vise mari, care credea încă de pe atunci că totul în viață este posibil. Organizam un bal caritabil pentru SOS Satele Copiilor, iar Mihai a acceptat să-l prezinte, alături de Melania Medeleanu. Nu ne-am mai întâlnit de atunci, dar m-am bucurat să-l văd de fiecare dată când am avut ocazia, în elementul lui – pe scenă. Un actor extrem de pasionat de meseria lui, în care se implică trup și suflet, și un om conștient de cei din jurul său, care nu refuză să învețe la nicio vârstă. Mi-am dorit de mult să îi iau un interviu și iată că ocazia a apărut – Mihai este protagonistul filmului 5 minute, în regia lui Dan Chișu – primul film sprijinit de Centrul Național al Cinematografiei din cariera de regizor a domnului Chișu. Mihai îl interpretează pe Nicu Holban, un jandarm respectat și apreciat la locul de muncă, conservator și strict în relația cu familia sa, care ajunge în mijlocul unui scandal pe care nu și-l dorește: este trimis în misiune la un cinematograf din Capitală, unde un film cu tematică LGBTQ este întrerupt de ”opoziție”, iar un băiat este rănit și ajunge la spital din cauza forțelor de ordine care nu iau atitudine – conduse de jandarmul Nicu Holban. 

Am ajuns pe Calea Griviței cu zece minute mai devreme și l-am așteptat pe Mihai în sala Teatrului Dramaturgilor – locul unde am ținut interviul și ședința foto, pentru care le mulțumim mult celor de la Teatru. Mihai a ajuns puțin peste ora stabilită și pentru că timpul era scurt, am dat drumul interviului. Un interviu care s-a transformat într-o discuție despre principii, adevăruri și procese de creație ale actorului. Despre emoție și public. Societatea românească de azi versus cea de acum 80 ani. O discuție complexă pe care am savurat-o cu drag, urmată de un photo shooting fermecător, desprins parcă din filmele noir. 

Mihai, care sunt principiile de bază după care te ghidezi în viață?

Sincer să fiu, nu cred că am niște principii după care mă ghidez; aș zice mai degrabă că este o „supă” cu multe ingrediente, creată în ani de zile – pornind de la educația primită în familie și la școală și până la oamenii care m-au influențat. Un lucru pe care îl conștientizez mai tare în ultimii ani și care ar putea fi considerat un principiu este bunătatea – încerc să fiu bun cu oamenii din jur, mi se pare important. Și cât mai onest posibil. 

Dar adevăruri? Crezi că există adevăruri absolute, sau fiecare și le creează pe-ale lui?

Nu cred că există adevăruri absolute. Cred că adevărul absolut, pe care îl conștientizează oamenii credincioși – și nu mă refer la cei religioși, care practică o anume religie -, este Dumnezeu; și cred că le dictează întreaga viață. Altfel, nu cred că există adevăruri absolute – nici dacă vorbim de lucruri importante, nici de mărunțișuri. 

Rolul jandarmului Nicu Holban, din filmul 5 minute, regizat de Dan Chișu, este primul tău rol principal într-un lungmetraj. A fost un rol scris cu tine în minte?

Nu, nu cred. N-am vorbit niciodată despre asta cu Dan (n. Chișu); știu că a văzut un spectacol de teatru în care joc la Teatrul Național, No Man’s Land, și așa a ajuns la mine, mi-a povestit despre rolul principal. Nu știu dacă a mai dat probe cu altcineva, eu am dat probe cu mai multe actrițe, ca să găsim actrița care s-o joace pe jurnalista Liliana Calomfir.

Apropos de adevăruri, de ce spuneam mai devreme – eu cred că sunt mulți oameni care își închipuie că dețin adevăruri absolute, de care se folosesc în viață ca de niște principii imuabile, ca jandarmul nostru (n. Nicu Holban, personajul din filmul 5 minute).

Într-adevăr. Nicu este un conservator, care crede în puterea bărbatului de a-și proteja familia și de a fi cel care aduce bani în casă – 

Și care și dictează comportamentul. Este o vorbă în popor – „cel care aduce banul în casă, dictează regula”.

O prejudecată des întâlnită în familiile românești. Crezi că prejudecățile din societatea românească vor dispărea odată cu noile generații? Sau ele vor continua să existe, fiind transmise de cei mai în vârstă copiilor lor?

Cred că lumea se schimbă, dar nu totalmente în bine sau rapid. Aseară vorbeam cu familia despre anumite comportamente din familia mea, de exemplu – lucruri care se întâmplau acum 80-90 de ani între bunicii mei și mama mea, care acum există din ce în ce mai puțin în societatea românească. Din fericire, lucrurile se schimbă; rolul femeii este cu totul altul astăzi, dar desigur, sunt mari părți din societate încă conservatoare.

Ai regăsit părți din tine în acest personaj?

Da. Recunosc că și eu, personal, am o doză de orgoliu cu care mă lupt – uneori știu că sunt prea mândru, sau prea orgolios și nu vreau să recunosc „adevărul” – îmi apare și mie un adevăr care nu-mi convine, pe care vreau să îl dau la o parte, mă anihilează puțin. Însă vreau să cred că pot conștientiza aceste momente și pot face doi pași înapoi. 

Cred că este normal să aduci părți din tine, sau să le regăsești, într-un personaj.

Ce fel de regizor este d-nul Chișu? 

În primul rând este un autodidact și un foarte pasionat de film. Cred că este primul lui film pentru care a primit sprijin de la CNC. Ne știm de multă vreme, n-am fost niciodată foarte apropiați, dar uite că am avut norocul ca el să fie unul dintre regizorii care mai merg pe la teatru și urmăresc actori și, astfel, m-a redescoperit.

Am lucrat foarte relaxat, are mare încredere în actorii pe care îi alege, le dă libertate – cred că a și spus-o în câteva interviuri, mai ales în ceea ce privește dialogurile. În adaptarea scenariului, nu ține morțiș la fiecare vorbă, lucrează cu actorul la detalii, care sunt importante pentru că îi creează un confort și actorului. Este foarte deschis la colaborare și improvizație. Noi am avut doar 4 săptămâni de lucru, plus niște repetiții înainte – au existat momente de nesiguranță și vulnerabilitate, și în toate ne-am bazat unii pe alții. A fost o colaborare foarte bună.

Diferă pentru tine modul de pregătire a unui rol de teatru față de un rol de film?

Diferă pentru că, în primul rând, lucrurile se desfășoară într-un timp mai îndelungat la teatru; ai câteva luni de pregătire pentru un spectacol, timp în care lucrurile se așază mai trainic. Iar după premieră, lucrul continuă, pe când la film totul se întâmplă destul de rapid, deși există o perioadă de repetiții. Sunt gânduri crude și problematici pe care nu le stăpânești ca actor și rămâne doar o pojghiță superficială pe care o accesezi la filmare;

Îți trebuie un timp de preocupare, când repeți, când discuți, o mestecare a problemelor din scenariu, altfel nu ajungi la personaj decât în mod superficial.

Sunt mulți actori buni care sunt firești, dar uneori asta poate să nu însemne mare lucru.

Deci pentru tine este vital acest lung proces de cunoaștere a personajului și a scenariului.

Sunt cazuri în care ai de lucrat un personaj care îți seamănă, este „pe tine”, și sigur că atunci este mai ușor. Altfel, dacă nu ai timp pentru acest proces de înțelegere, eu cel puțin simt că sunt din exterior, că am ajuns la limita gândului și nu-l pot împinge mai departe. Ca și când nu înțeleg eu pe de-a întregul ce am de jucat și, atunci, cu siguranță nici publicul. 

Pe Nicu Holban ai reușit să-l dibuiești?

Oarecum. 

Teatrul pare să te împlinească cel mai mult ca actor. Să fie procesul de lucru motivul?

Da. Și întâlnirea cu publicul, emoția transmisă, de care mă bucur foarte mult. Un important profesor de actorie, Ion Cojar, le spunea mereu studenților lui – și nu numai, „procesul, nu succesul”.

Am întâlnit-o în multe cărți, în diferite înțelepciuni, de la budiste la creștine – și cred că se aplică în orice domeniu. Dacă urmărești succesul, ai șanse mari de a te lovi de frustrare. Dacă procesul nu te împlinește, indiferent de rezultat, nu înseamnă nimic.

În teatru, dacă reușești să te menții deschis, ai multe de învățat – de la toți cei cu care lucrezi.

Ai menționat întâlnirea cu publicul din teatru. Ea există și în film, deși arată diferit. Povestește-mi despre prima ta întâlnire cu un public de film. 

Prima dată a fost în 1998, când s-a lansat filmul Train de Vie al lui Radu Mihăileanu, la Paris. Înainte de lansare, am fost cu el și o parte din echipă la câteva avanpremiere și atunci am experimentat acest lucru pentru prima oară, căci pe vremea aceea la noi nu se obișnuiau aceste Q&A-uri, premierele erau mai mult pentru strălucirea și orgoliul echipei, nu exista interacțiunea cu publicul; era o avanpremieră la UJC, Halele din Paris, unde erau vreo 5-600 de oameni în sală și au rămas aproape toți la Q&A. E drept că era și un subiect atipic, o comedie despre Holocaust. Sunt foarte interesante întâlnirile astea, mai ales pentru un actor.

Deși filmul 5 minute nu a fost lansat oficial în cinematografe, din cauza pandemiei de Covid-19, au existat niște întâlniri cu publicul, prima fiind cea de la Varșovia.

Da, unde au fost câteva momente surprinzătoare, ne-au spus niște cinefili din public că parcă ar vedea un film polonez – apropos de problematica filmului și ideile expuse. Și ei sunt într-o perioadă foarte efervescentă în iliberalismul lor, nu-mi închipuiam că este chiar așa de grav, cu toate că cine este interesat de politica externă, cunoaște. Pentru ei, abordarea unor teme ca homosexualitatea și toleranța sunt tabu și nu prea se discută în spațiul public, la TV sau în filme, și ne priveau cu admirație, ceea ce m-a făcut să fiu mândru (zâmbește). 

Toate personajele din 5 minute încearcă să se adapteze realității în care trăiesc – o adaptabilitate necesară și extrem de relevantă și astăzi. Tu cum te adaptezi realității în care suntem cu toții, din martie anul curent?

Nu știu ce să zic, durează fără îndoială mult mai mult decât mi-am închipuit la început. În primele două luni, am privit totul ca pe o vacanță venită oportun, m-am simțit scos din priză și relaxat, eram obosit și ușor stresat înainte. Însă acum devine din ce în ce mai greu, deși eu nu am motive să mă plâng, pentru că am un salariu care contează și îmi oferă un confort, o siguranță, dar cunosc mulți oameni care au pierdut siguranța asta și este greu de trăit așa. 

Altfel, slavă Domnului, am de lucru, filmez pentru un serial de televiziune și am mult de lucru, însă am constant un sentiment de neputință. Oamenii funcționează din ce în ce mai mult în online, unde simt că există o revărsare de ură – e altul impactul discuțiilor în online, decât face to face, și cred că psihologii știu să explice mai bine decât mine de ce. Am să-ți dau un exemplu, dacă ești conducător auto și circuli prin traficul din București, observi cum oamenii se înjură între ei; pentru că ești protejat, mașina ta este ca o bulă, iar celălalt nu există, e o „ceva”, o ființă într-o altă bulă. Dacă n-ar exista această bulă și ai fi pe trotuar, acest transfer de ură și agresivitate nu s-ar întâmpla la fel – așa e și în online. Fiecare stă acasă și înțelege ce vrea, depinde în ce mood te afli când citești un text, care poate îți este adresat. 

Cu ce ai rămas tu Mihai, după rolul din 5 minute? Ai luat ceva cu tine, din această experiență?

Conștientizez, poate, mai des momentele de intoleranță pe care le am față de alții – chiar dacă mă lovesc de o nedreptate, momente în care devin, de obicei, coleric. Am un temperament coleric mediu, dar uneori mă enervez destul de tare și bineînțeles că în acele momente, consider că eu am dreptate. Însă am învățat să mai trag frâna de mână, conștientizând că poate sunt nuanțe pe care nu le văd, hai să îi acord și celuilalt mai multă înțelegere.

–
Filmul 5 minute va putea fi văzut joi seară, 19 noiembrie, pe platforma online a cinematografului Elvire Popescu – în cadrul Elvire chez Vous. Proiecția va fi urmată de o discuție cu echipa filmului, pe care o voi modera. Bilete găsiți aici.

Mulțumim echipei Teatrului Dramaturgilor pentru toată amabilitatea.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.