În septembrie 2021, jurnalistul şi regizorul Mihai Dragolea a fost bătut, alături de un coleg, Radu Mocanu, şi de un activist de mediu, Tiberiu Boşutar, într-o pădure din judeţul Suceava, în timp ce filma la un documentar despre tăierile ilegale de păduri. Documentarul la care lucrează Mihai Dragolea şi Radu Mocanu a obţinut în acest an finanţare la concursul de proiecte organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) şi se anunţă a fi unul dintre cele mai aşteptate filme româneşti ale anilor următori. 

În paralel cu acest proiect, Mihai Dragolea a realizat un scurtmetraj, „Aurică, viaţă de câine” (2022), în care amestecă ficţiunea şi documentarul. Filmul, care spune povestea unui evadat ce trăieşte într-un lan de porumb şi se împrieteneşte cu câinele unui sătean de la care fură mâncare, a fost ales drept cel mai bun scurtmetraj românesc la ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF). 

În 2020, Mihai Dragolea a lansat documentarul de scurtmetraj „Totul pentru Riana”, despre lupta unui cuplu pentru a salva viaţa fiicei lor, care suferă de o boală de inimă, tatăl vânzând telefoane false în Italia pentru a face rost de bani. În 2017, a realizat documentarul de mediumetraj „PhoeniXXX”, despre două tinere care lucrează în industria video-chat-ului.

Mihai Dragolea şi-a făcut intrarea în lumea filmului cu lungmetrajul documentar „Roboţelul de aur” (2015), realizat împreună cu Radu Mocanu. Filmul o are în prim-plan pe Steluța Duță, o boxeriță de 32 de ani, multiplă campioană europeană și mondială, care se pregătește pentru ultimul mare campionat din cariera sa sportivă. Ea speră că acest ultim câștig îi va aduce lucrul pe care nu l-a avut niciodată, o casă. Steluța Duță a fost abandonată la naștere, a trăit o viață violentă, în derivă și disperare, până la vârsta de 20 de ani, când a fost descoperită de antrenorul și părintele său adoptiv, Constantin Vocilaș.

Născut la 14 iunie 1989 la Cluj-Napoca, Mihai Dragolea a urmat specializarea Cinematografie-Fotografie-Media din cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune (în prezent Facultatea de Teatru şi Film) a Universităţii Babeș-Bolyai, apoi un masterat la Universitatea Națională de Arte (UNArte) din București. A lucrat mai mulţi ani în televiziune ca operator, editor video şi realizator. În prezent este freelancer. 

Cum era Clujul copilăriei şi adolescenţei tale?

Am copilărit la bunici până pe la şapte ani, în Petroşani şi în satul Romos din Hunedoara, unde am acum o plantaţie de copaci. Apoi, am făcut şcoala generală, liceul şi facultatea în Cluj. La liceu, am fost la ştiinţe sociale, care era considerată cea mai slabă specializare. Mie îmi plăcea. Era mai pestriţ, dar amuzant şi mişto. Cântam într-o trupă, la bas. Atunci, prin 2004-2005, în Cluj era o foarte mare mişcare punk, venită în special pe filieră ungurească. Ne făcusem cu toţii punk. Însă îmi plăcea şi la şcoală, în special Istoria şi Româna.

Era mult mai bine în Cluj atunci. Clujul era în tranziţia dinspre Funar spre „glorioasa” epocă Boc. Oraşul era foarte simplu şi destul de pauper. Dar era mai wild. Tocmai scăpaţi de sub Funar, oamenii aveau o nevoie de ceva, pentru că nu exista nimic. Clujul atrăgea oameni de prin oraşele din Transilvania. La început era un singur bar de rockeri, unde se strângea toată lumea, apoi a mai apărut unul. Şi mai erau unul sau două baruri de “cocalari”. În rest, se bea pe stradă. 

Ca să părem cool, ne luam haine de la un talcioc, Oser, care e emblematic. Acolo găseam tot felul de lucruri din afară. Clujul era mult mai puţin consumerist atunci. Avea viaţă şi avea o mişcare în el. Noi făceam ce voiam, ceva ce era nou. După aceea, toate astea au apus foarte rapid. Eu am plecat din Cluj când oraşul începea să devină foarte comercial, prin 2011. 

La începutul anilor 2000 apărea şi TIFF. A avut asta vreo influenţă asupra ta?

Era amuzant. Eram melteni. Mergeam cu prietenii la TIFF, dădeam buzna în săli, cu peturi de bere, râgâiam, râdeam tare la film. Era mişto, ne bucuram, era foarte interactiv. De atunci mi-a rămas în cap un film al lui Almodóvar, La mala educación. Clujul nu era un oraş foarte deschis, aşa că atunci când vedeam ce arăta Almodóvar acolo, chiţăiam, râdeam, dar până la urmă ne şi plăcea. Prima reacţie era să faci băşcălie, dar, dacă eşti cât de cât deschis, filmul te prinde. Tot de atunci îmi mai aduc aminte de Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, de Cătălin Mitulescu. Mi-a plăcut foarte mult. Mersesem în gaşcă la el, era sala plină, am stat pe jos. 

În perioada aia, TIFF avea şi documentare despre muzică, iar asta prindea foarte mult la adolescenţii din Cluj. Mergeam la ele şi ne plăceau. Vedeam documentare cu skinheads şi voiam să fim şi noi ca ei. Naiv, dar mişto. Integram TIFF-ul în viaţa noastră. Aşa că festivalul a avut o influenţă, mai ales pe filiera documentarelor de muzică. În rest, nu mergeam la petrecerile de la TIFF. Am fost doar la câteva filme bune. 

Te-ai dus la Facultatea de Teatru şi Televiziune. Cum ai ales-o? Te interesa deja filmul?

Îmi plăcea foarte mult să văd filme. Le luam pe CD-uri şi mă uitam la ele cu mama. Nu am vrut să merg neapărat la film. Am vrut să fac televiziune. Tata era în televiziune. Voiam, de fapt, să fiu crainic de emisiune. Îmi plăcea mult Cap şi pajură (emisiune de televiziune cu Cristian Tudor Popescu şi Emil Hurezeanu – n.r.) şi voiam să fac şi eu ceva la fel. Dar nu ştiam care e faza. Atunci filmul mi se părea o chestie distantă, aşa că îmi ziceam că nu pot să fac asta. Am fost educat să fiu mai realist, mai pragmatic. Mă gândeam că o să mă angajez la TVR Cluj şi că o să fac acolo televiziune, reportaje de tipul Natură şi aventură, o să filmez oameni. Cam ăsta era planul.

Facultatea asta era nouă în Cluj. Cred că mai fuseseră doar cinci generaţii înainte. Era revoluţionară pentru România. Era un proiect gândit de Doru Pop, care e critic de film şi profesor şi este cel cu care îmi fac acum doctoratul. Am o mare stimă pentru el. Făcuse facultatea asta pe sistemul vestic. Nu învăţai, ca la UNATC, pe specializări, ci câte puţin din toate şi vedeai la final ce vei face. Eram foarte puţini în an, cred că doar vreo opt. Departamentul se chema Cinematografie, Fotografie, Media (CFM). Nu te pregătea să fii neapărat regizor, ci, mai mult, un fel de artist. Majoritatea producţiilor care ieşeau erau documentare, dar se putea merge şi spre ficţiune la licenţă. 

Când am terminat, am făcut un film de licenţă care era un scurtmetraj documentar simplu, despre o pugilistă. Îi spunea Campioana de porţelan. Era un documentar observaţional. Îmi plăcea mult Frederick Wiseman, aşa că m-am inspirat din filmul lui Boxing Gym (2010).

Apoi ai venit la Bucureşti, unde ai intrat la masterul de Foto-Video de la UNArte.

În 2012 m-am mutat la Bucureşti. În 2011 am stat în Istanbul, prin programul Erasmus. Când m-am întors la Cluj din Istanbul, era imperativ să îmi găsesc de lucru. Mi-am găsit într-o televiziune foarte mică, Alpha TV, care era într-o parcare, într-o gheretă de PVC. Filmam, montam. Pocneli totale. Dar a fost mişto, foarte comic. În 2012 am venit în Bucureşti şi pentru că tipa cu care eram atunci a vrut să ne mutăm aici. Aveam ceva bani strânşi, dar nu suficienţi. Aşa că, aici, la Bucureşti, eram disperat să găsesc de lucru, pentru bani. Îmi era foame. Eram naiv. Aveam o recomandare de la şeful meu de la Alpha TV şi mergeam cu ea şi cu CV-ul pe la televiziuni. Am bătut tot Bucureştiul, pentru că mergeam pe jos, era mai simplu. Am mers pe la toate televiziunile, inclusiv la OTV. Eram disperat. Dar nimeni nu te lua în seamă. Era penibil. Un prieten m-a ajutat să intru până la urmă la Digi 24. M-au angajat ca monteur de ştiri pe tura de noapte şi aveam program de la două noaptea la zece dimineaţa. Haos. Groaznic. Dar eram fericit că m-am angajat.

Te gândeai deja la documentar, la cinema?

Din ultimul an de facultate mi-am dat seama că vreau să fac film documentar. Dar, din nou, nu ştiam cum se poate face asta. În perioada aia Clujul era destul de izolat. Noi nu ştiam că există festivaluri, cu excepţia TIFF. Şcoala era foarte nouă. La începutul lui 2013, când eram deja în Bucureşti, m-au luat la Berlinale Talent Campus cu filmul de licenţă. Eu credeam că e o tabără de film writing, nici nu ştiam că e un festival de film. Mi se părea interesant că am ajuns acolo. 

La Bucureşti, nu te-ai gândit să te duci la UNATC?

Eram puţin speriat. Mi se părea că nu o să intru acolo, că nu am nici în clin, nici în mânecă cu UNATC, că nu e locul meu. Mi se părea că erau foarte specializaţi. Am dat la CESI (Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii – n.r.), am intrat, dar m-am lăsat. Era foarte teoretic şi nu mi-a plăcut nici vibe-ul. Atunci, m-am înscris la UNArte şi acolo a fost mişto. L-am întâlnit pe Alecu Solomon. Şi aia a fost. 

Ce influenţă a avut asupra ta întâlnirea asta?

La Cluj studiasem documentar cu Dan Curean. După aceea am fost în Istanbul, unde am făcut un documentar cu nişte hamali. După ce m-am întors din Istanbul, l-am întâlnit pe Radu Mocanu, cu care am făcut Roboţelul de aur şi cu care lucrez şi la filmul de acum. Şi Radu era în Cluj, lucra la PRO TV. Eu eram la Alpha TV. Ne-am întâlnit pe teren, la filmări, şi am vorbit. El venea din Franţa, unde făcuse o facultate foarte bună. Dar a ajuns tot operator. El mi-a vorbit despre pugilista despre care am făcut filmul de licenţă. Radu s-a mutat la Bucureşti, pentru că l-au chemat la România TV, care era ok pe atunci, pentru un fel de emisiune România, te iubesc! a lor. Ulterior m-am mutat şi eu la Bucureşti. Apoi am fost la Berlinale Talent Campus. Am văzut că se poate face film. 

În acelaşi timp am intrat la masterul de la UNArte, unde era Alecu Solomon, cu care am avut o legătură bună de la început. Asta mi-a dat un fel de impuls să fac film. Dar nu mi-a zis direct, ci pur şi simplu modul lui de a fi şi de a prezenta filme la cursuri îţi dau încredere că poţi să faci filme. Aşa că eu şi Radu ne-am apucat de Roboţelul de aur. În 2013, eram monteur la Digi 24. Mergeam noaptea la muncă, iar dimineaţa luam autobuzul şi plecam la Buzău să o filmăm pe Steluţa Duţă. A fost greu. 

Ce vă motiva?

Ştiam că vrem să iasă un documentar observaţional şi participativ. Ştiam că trebuie să facem film, dar nu ştiam ce o să facem cu el după montaj. Nu aveam producător. Eram doi băieţi care făceau un documentar. Dar era mişto. 

Ne motiva în primul rând Steluţa Duţă ca personaj. Ne aducea în lumea ei, care ni se părea grozavă. În al doilea rând, eu şi Radu făcuserăm facultate de film, doar că lucram amândoi în televiziune. Eram disperaţi să facem ceva, aşa că am zis să ne apucăm de un film, pentru că nu puteam trăi aşa, simţeam că ne irosim. Era o nevoie să facem ceva, pentru că ştiam să facem lucruri. Eu aveam un iMac acasă, Radu avea aparatură, avea o cameră şi cumpărase şi un microfon, doar că nu aveam boom, aşa că am lipit microfonul de o coadă de mătură telescopică şi cu aia înregistram sunetul (râde – n.r.).

Aveaţi un concept înainte?

Ne place amândurora Frederick Wiseman, iar fix atunci ieşise The Act of Killing (2012), de Joshua Oppenheimer. Ne atrăgea abordarea interactivă şi participativă pe care o avea Oppenheimer. Voiam să facem şi noi un film ca ăla, ca formă. Dar, în acelaşi timp, se petreceau nişte lucruri incredibile în faţa camerei. Erau nişte chestii din realitate foarte filmice, pe care le surprindeam prin planuri-secvenţă, însă nu statice, ci unele în care urmăream personajul.  

Astea sunt cele mai adevărate momente. În ficţiune trebuie să fii maestru ca să le faci, însă în realitate, ele survin. Îmi place mult asta – să obţii lucruri foarte intime şi profunde despre personaje când stai destul cu camera.

Ce înseamnă destul?

Nu ştiu, să stai cu camera pornită cel puţin câteva ore. De la două ore încolo se relaxează situaţia. Şi începi să obţii nişte chestii pe care în mod normal, atunci când e camera prezentă, nu le vezi. Ştiam de asemenea că trebuie să mergem când se întâmplă ceva, tot timpul să avem o acţiune: Stela merge la părinţi, Stela merge în satul unde a stat, Stela este la campionat. Mergeam şi la ea acasă şi o intervievam, dar astea erau scene mai slabe. Însă în momentele în care era angrenată într-o acţiune vedeai nişte substraturi şi nişte subtexte foarte bune.

Lucrai în continuare în televiziune. Bănuiesc că primirea bună pe care filmul a avut-o în ţară te-a determinat să continui şi cu cinemaul.

Am făcut filmul ăsta, lumea a aflat de el, a fost destul de bine primit. S-au schimbat multe în viața mea. Cei de la televiziune şi-au dat seama că puteam face chestii noi. Eram şi foarte muncitor. M-au pus să montez şi campaniile Digi 24, mai şi filmam la ele. Aveam o cameră şi le-am spus că pot să ajut, ca să câştig mai mulţi bani, pentru că banii se duceau pe filme. Am primit şi o mărire de salariu. Atunci am început să lucrez şi pe lângă televiziune, să îmi găsesc joburi pe video. Aveam un prieten al cărui frate era manager la un studio de videochat, aşa că unul dintre joburi a fost să lucrez pentru ei, să le fac reclame. Aşa am cunoscut personajele din PhoeniXXX.

Nu te-ai temut să intri în zona aia? Nu ai avut dileme etice? Filmul ar putea fi criticat pentru că expune nişte personaje aflate într-o situaţie vulnerabilă. 

Aşa e, dacă mă uit acum la el. Filmul a avut nişte probleme după aceea. În ţară, a fost arătat la nişte festivaluri. Când am mers la videochat să lucrez, eram destul de tânăr, aveam vreo 24-25 de ani. La vârsta aia eşti atras de chestiile astea. Mi se părea mişto că fetele alea, care aveau un background destul de precar, se ridicau prin videochat. Asta era naraţiunea pe care o vedeam în ele. Mi se părea că sunt dintr-un film de Almodóvar, cumva. Evident că m-am gândit dacă este etic să le filmez. Dar le-am spus că vreau să realizez un film despre cum au reuşit făcând videochat. Iar aceste două fete au vrut să îşi spună poveştile. Ulterior, după ce a ieşit filmul, au zis că nu mai vor să apară. Se gândeau că se expun.  

Era totuşi o poveste bună. Vezi că fetele astea aveau idei, aveau gândire critică. Una dintre ele făcea videochat pentru familie, pentru fata ei. Voiau mai mult de la viaţă şi au găsit chestia asta, care în România înseamnă a fi într-o situaţie vulnerabilă. Era vorba şi de capcana banului pe care îl faci rapid. Însă nu am exploatat-o în film. Aveam o abordare mai romantică. Fiind tânăr, mă gândeam ce mişto sunt fetele astea, punkiste, nu le pasă de restul, fac bani şi totul o să fie bine. Apoi mi-am dat seama că nu e chiar aşa.

Mă pasionau fiindcă eu le vedeam ca pe nişte revoltate care făceau treaba asta şi se descurcau. Le-am lăsat pe ele să preia hăţurile narative. Eu doar eram acolo şi filmam. Ele m-au invitat la ele acasă. Voiau să arate că sunt ok, că ele nu sunt ce crede lumea, nişte femei uşoare.  

Cum stabileşti perspectiva din care abordezi un subiect?

Era tot o perspectivă participativă şi observaţională. Mi se părea că exista o poveste foarte bună. Videochatul face parte din evoluţia culturii antreprenoriale româneşti, iar tu, ca povestitor, indiferent de mediul pe care îl alegi, trebuie să ateşti. Eram documentarist, iar un astfel de subiect se întâmpla lângă mine. Ce faci? Am spus povestea asta într-un mod direct, cum ştiam eu. Nu eram expus încă la film experimental şi nu aveam nici suficiente cunoştinţe de film de ficţiune pentru a face o ficţionalizare. 

Te influenţează în vreun fel în stilul tău de documentarist faptul că lucrezi în televiziune?

Eu nu mai lucrez în televiziune. Nu ştiu dacă televiziunea te influenţează. De exemplu, la Vice, în vremurile alea, apăreau foarte multe articole şi videouri despre videochat care erau false. Eram expus la media. Ei tot ziceau cât de mișto e să faci videochat, că femeile astea sunt antreprenoare şi câştigă nu ştiu cât pe lună. Mă uitam la chestiile alea. Nu putem spune că erau un produs jurnalistic. Erau filmate „cinematic”, dar nu era deloc cinema în ele, pentru că personajele care vorbeau erau nişte fete care, deşi foarte performante în domeniul lor, nu spuneau nimic real. 

Pentru mine, cinemaul e atunci când găseşti chestia umană, deşi subiectul e senzaţional. Dacă e bun, cinemaul poate să ia un subiect senzaţional şi să ajungă la un adevăr la care jurnalismul nu ar ajunge niciodată, un adevăr universal valabil.

Îmi place să mă pun la nivelul personajelor, să văd dacă dacă sunt fake sau nu şi dacă putem să ne angajăm la un proiect împreună. Şi dacă mă interesează şi pe mine. Aşa testez, direct, punându-mă într-o relaţie destul de apropiată. Aşa le câştigi încrederea şi ele ajung să aibă lejeritatea de a face lucrurile pe care le-ar face în mod natural, fără să fiu eu generator. La mine, de multe ori personajele sunt cele care au luat hăţurile acţiunii: hai să mergem în Italia să vindem telefoane.

Te referi la protagonistul din Totul pentru Riana. 

Da. L-am întrebat ce face. Şi mi-a spus. Apoi m-a invitat să merg cu el. Acolo am învăţat cum e să trăieşti pe stradă, să dormi în maşină. Nu mai fusesem în Italia în viaţa mea. 

Te-ai aruncat iarăși pe un subiect aparent senzaţionalist.

Formula e aceeași. Mi se părea foarte mişto că tipul ăsta făcea ce făcea pentru a-şi ajuta fiica. Aici e o chestie mai profundă decât era în PhoeniXXX. Când am început să fac documentare, lumea nu era aşa politically correct. Bineînţeles că, într-un fel sau altul, am exploatat personajele. Dar asta e, ce să fac. Având o cameră de filmat şi nefăcând filme despre mine, am exploatat personajele astea ca să spun poveşti care mie îmi plăceau. E egoist, ce să zic acum. Dar nu le-am exploatat senzaţionalist, ca la ştirile de la ora cinci. Pur şi simplu îmi plăceau pentru că rezonau cu ceva din mine şi mă regăseam în ele. De exemplu, cum protagonista din PhoeniXXX îşi creşte copilul făcând videochat. Şi eu am fost crescut de mamă, bunică şi soră, pentru că tata ne-a abandonat într-un mod destul de dur. 

Apoi, mi se părea mişto că personajul din Totul pentru Riana face o chestie imorală, fraiereşte oameni care probabil sunt într-un precariat mai mare decât el, pentru un scop moral, să îşi salveze fiica. Îmi place foarte mult dilema asta morală.

Ce să zic, nu fac filme ca la grădiniţă, filme care să te înveţe bunele moravuri. Sunt lucruri nasoale care se întâmplă în viaţă, iar cel mai mişto e să-l înţelegi pe cel care le face.

Ţi s-ar părea simplificatoare eticheta de „documentare sociale” aplicată filmelor tale?

Da. Eu nu am cerut de la personajele mele o intervenție. Am încercat să fac să le înțeleagă lumea, pentru că mie mi-a plăcut o chestie foarte personală în ele. Protagonista din PhoeniXXX pentru că nu şi-a lăsat fiica şi se luptă pentru ea. Steluţa Duţă din Roboţelul de aur mi-a plăcut fiindcă era punkistă ca şi mine. Kalo din Totul pentru Riana mi-a plăcut fiindcă se lupta pentru familia lui într-un mod foarte rebel. 

Lumea zice că sunt documentare sociale fiindcă sunt despre categoriile astea pe care noi le vedem ca fiind mai vulnerabile. Dar asta e o preconcepţie pe care o are societatea asupra personajelor de tipul ăsta. Nu sunt chiar aşa de vulnerabili. Nu sunt doar buni sau doar răi. Sunt nişte filme pe care le-am făcut cât se poate de liber. De aia le-am realizat şi fără finanţare, cu banii mei, munciţi, pentru a face ce vreau din ele.

În cel mai nou film al tău, scurtmetrajul Aurică, viaţă de câine, experimentezi o formă hibrid, un amestec de documentar şi ficţiune. De unde vine interesul ăsta?

Vine exact din ce ai zis tu. La PhoeniXXX am avut discuţia despre expunerea personajelor. La un moment dat, ideea asta de a face documentar cu personaje mai puţin văzute m-a obosit foarte tare, nu numai fizic, ci şi ca legături umane. Am un fel de guilt. Am zis că nu mai pot face asta. Nu mai vreau. Stop. Dacă vreau să fac, totuşi, chestii de felul ăsta, o să le fac într-un film de ficţiune. Să nu mai expun oamenii. Am ajuns la asta maturizându-mă. Nefăcând parte din lumea filmului, nu am avut filtrele din domeniu. Am fost foarte liber. Nu sunt certat cu niciun personaj, dar m-a obosit foarte tare, pentru că trebuie să şi dai foarte mult din tine. Apoi, mi-am dat seama că nu prea mă mai uit la filme documentare de vreo câţiva ani. Mă uit aproape numai la ficţiune.

Pare un paradox.

Da, e un paradox. De exemplu, Totul pentru Riana e un film foarte montat. Nu am respectat cronologia evenimentelor. E un film făcut din montaj, foarte ficţionalizat din punctul ăsta de vedere. E un curent acum. Pe lângă teama că expun personajele, era şi ideea că vreau să spun nişte poveşti ca în filmele de ficţiune, aşa că, prin montaj, supraimpuneam structuri narative pe realitatea unor personaje. Însă nu ajungeam unde voiam. Realitatea nu ţine cu tine. Asta e frustrant la documentare: oamenii îmi povesteau ce au făcut şi eu îi filmam cum vorbesc. Şi îmi dădeam seama că eram degeaba acolo. Nu am acţiunea, am numai nişte vorbe. Aşa că am zis că nu mai fac asta. O să fac un film care e documentar până la un punct, apoi trec la ficţiune şi zic că e hibrid, şi aia e.

Cum l-ai cunoscut pe Aurică şi cum ai decis să faci un film despre el? Ai făcut acest scurtmetraj ca parte a unui proces de realizare a unui lungmetraj.

L-am cunoscut lucrând amândoi la un adăpost de câini. El ajuta pe acolo, eu eram voluntar. Aurică e un om antisocial. Nu vrea să vorbească, din motive clare, fiindcă fost deţinut. Mi se pare foarte mişto asta – în sfârşit, un personaj care nu are chef să vorbească. Am început să lucrez cu el, m-am apropiat de el prin film, pentru care a fost remunerat. Am un mare respect pentru munca lui. Îmi place lumea lui, care e undeva pe lângă Bucureşti. Între urban şi rural. Wild. Îmi place zona asta în care nici legile nu mai funcţionează aşa mult. Totul e foarte liber.

Care e originea proiectului la care lucrezi acum cu Radu Mocanu, despre defrişările ilegale? Un documentar ambiţios la care o aveţi producătoare pe Monica Lăzurean-Gorgan şi pentru care aţi obţinut anul acesta finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei.

Cât am lucrat în televiziune, am evoluat. La Digi 24 ajunsesem să fac emisiunile pe care chiar voiam să le fac, dar care nu prea erau arătate pe post. În 2019, am zis să fac ceva despre natură, pentru că eram disperat că planeta se încălzeşte din ce în ce mai tare. Voiam să fac o emisiune de awareness. Prin emisiunea asta am cunoscut mai multă lume din domeniul ăsta. Am făcut interviuri cam cu toţi activiştii de mediu. Am ajuns să merg mai mult pe munte. Aşa l-am cunoscut pe Tiberiu Boşutar. Prin 2020, după ce a văzut Totul pentru Riana la fARAD, Monica Lăzurean-Gorgan m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu am un proiect de film documentar. Nu aveam, dar m-am gândit pe loc – despre tăierile ilegale de pădure din Bucovina. 

De atunci, tot tragem la el. E un proiect care evoluează bine. Dar aveam o problemă: Tiberiu deja făcuse multe lucruri ca activist, de prin 2017 şi 2018, şi noi nu fusesem cu el, le-am ratat. Era o frustrare că nu prindeam nimic. Îmi plăcea ce făcea, dar în acelaşi timp nici nu înţelegeam nişte lucruri. Nu înţelegeam neapărat motivaţia.

El va fi personajul filmului tău?

Nu. Era personajul filmului nostru, fiindcă fac documentarul cu Radu Mocanu. Dar, din nou, eram tot timpul în spatele personajului. Nu fusesem acolo când s-au întâmplat multe lucruri. Nu puteam să-l pun să le refacă. Apoi a intervenit chestia aia cu bătaia, care evident că va fi introdusă în film. De atunci, eu şi Radu am devenit personajele principale. Ce am filmat cu Tibi şi bătaia vor fi ca un prolog pentru ce va urma. Ne gândeam să urmărim procesul, dar e foarte boring, mai ales că e o cacealma. Îţi trebuie doar câteva chestii ca să înţelegi că sistemul e corupt.

Va fi un film despre demersurile noastre din zona eco, dar şi mai mult de atât. E despre cum se raportează omul la natură. Şi e şi despre cum noi, realizatorii, poluăm la rândul nostru, de exemplu mergând cu maşina să facem filmul. 

Practic, acel incident a schimbat perspectiva.

Da, ne-a băgat în film. Am întors camera spre noi. Dar o să avem şi o colaborare cu un biolog foarte fain. E biologul Parcului Naţional Ceahlău. E foarte critic faţă de unde se află lumea. 

Dar cum a fost incidentul de la Vatra Dornei? Voi eraţi acolo ca să filmaţi pentru documentar?

Da, eram acolo să filmăm cu Tiberiu. Era o chestie un pic cam falsă, despre cum Tiberiu Boşutar îi arată unui sătean, preocupat de natură, cum să identifice furtul în pădure. Şi era ceva foarte triumfalist. De fapt, era o vrăjeală, pentru că săteanul ăla voia să îl dea pe altul în gât, care l-a supărat pe el. Săteanul se folosea de Tibi să facă asta. Tibi se folosea de noi ca să apară în film în chestia asta. Noi ne foloseam de Tibi ca să ne facem filmul. Şi am luat toţi bătaie (râde – n.r.). Cam asta e faza. 

Şi aţi ajuns în toată presa din România şi în presa internaţională şi în rapoarte oficiale.

Acolo nu eram ca jurnaliști. Toată presa ne prezenta ca jurnalişti. Se vorbea de libertatea presei. Sigur, am fi putut fi şi jurnalişti, numai că acolo eram ca regizori de film. A fost destul de traumatizant momentul. A fost groaznic când i-am văzut pe toţi ăia 20 de bărbaţi că vin cu topoarele ridicate. Eram supărat pe Radu, fiindcă eu cu o zi înainte mă simțisem foarte rău, avusesem o enterocolită puternică sau COVID. Am stat numai în pat şi l-am rugat pe Radu să plecăm în ziua aia. El n-a vrut, din aceleaşi considerente, fiindcă personajul nostru vrea să ne arate ceva. Aşa că am zis să respectăm personajul. Am fost puțin şi induşi în eroare. I-am zis lui Tibi că nu pot să urc pe munte. El a zis să stau liniştit, că e undeva aproape. Însă s-a dovedit a fi la 40 de minute de mers cu maşina pe munte, într-o zonă unde domnii ăia care ne-au bătut îi spuseseră deja lui Tibi că, dacă mai vine încă o dată, îl omoară acolo. Iar acum Tibi ne-a dus şi pe noi, crezând că ei nu vor bate jurnalişti. Şi ne-am luat-o toţi. 

De ce îţi place să faci cinema?

Treaba asta evoluează. La început îmi plăcea să spun povești prin intermediul cinemaului. Mi se părea că prin cinema ajungi la un adevăr al personajului. Cumva, era şi o chestie egoistă: eu găseam o poveste şi v-o arătam vouă. Acum mă atrage ce mă atrăgea şi în trecut, dar e ceva mai mult de atât. Îmi place că cinemaul te poate pune într-o situaţie foarte străină ţie. Cum a fost şi asta cu pădurile, când am fost bătut – am sunat la 112, iar în film va fi o secvenţă în care ecranul e negru şi auzi numai apelul meu. Nu doresc nimănui să trăiască asta, dar prin film o trăieşti. 

Mi se pare că cinemaul te îmbogăţeşte foarte mult ca privitor. Şi eu tot timpul mă gândesc la privitor. De aia fac filme uşor de înţeles. Cinemaul îţi dă o infuzie de viaţă. Nu te face mai bun sau mai rău, dar te face mai complex. Îmi place că cinemaul poate să devină o experienţă de viaţă aproape extremă, prin care înţelegi nişte lucruri cu care nu te-ai întâlni în viaţa de zi cu zi. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.