Cu scurtmetrajul “Fragmentări” (2021), realizat în cadrul masterului de regie de la UNATC, Miruna Minculescu a câştigat trofee la festivalurile CineMAiubit, TIFF, Anonimul şi Filmul de Piatră şi a fost nominalizată în acest an la Premiile Gopo şi Premiile UCIN. Filmul este povestea a două surori (de 14 şi 6 ani) care trăiesc cu bunica şi îşi aşteaptă părinţii să se întoarcă de la munca în străinătate. 

Miruna Minculescu mai are în pregătire scurtmetrajul de absolvire a masterului şi scrie la primul său scenariu de lungmetraj.

Născută la 31 iulie 1988 la Curtea de Argeş, Miruna Minculescu a studiat mai întâi Ştiinţe Politice la SNSPA, între 2007 şi 2010, apoi a lucrat mai mulţi ani ca fotograf, având şi un studio foto în Bucureşti. La un moment dat a renunţat la fotografie şi a reuşit să îşi îndeplinească un vis mai vechi: a intrat la regie la UNATC, unde a studiat între 2016 şi 2021 (licenţă + master). În timpul facultăţii, a realizat zece scurtmetraje şi a devenit mama unei fetiţe. 

Este una dintre cele mai promiţătoare tinere cineaste, aşa că era firesc să îi propun un interviu la rubrica Emerging Voices.  

Ce înseamnă selecţiile şi premiile obţinute în festivaluri, cu un scurtmetraj de master, în acest moment al carierei tale, când ai absolvit de puţin timp facultatea?

E un subiect cu care mă lupt. Mi-aş dori din tot sufletul să nu existe acest context în care să fim comparaţi unii cu alţii şi departajaţi. Eu sunt o fire foarte competitivă, dar în cazul filmului ceva nu se leagă pentru mine cu ideea de competiţie. Mi se pare că lucrurile despre care noi vorbim sunt diferite, au motivaţii diferite, toate la fel de puternice şi de valabile. E foarte ciudat să compari interese şi valori între ele. Într-adevăr, poţi compara craft-ul, dar e mai mult de atât, e vorba de un subiect pe care tu îl abordezi în maniera ta şi e ceva vulnerabil, mai ales pentru cei care sunt la început. Nu ştiu cum e când ai mai multă experienţă şi te poţi distanţa mai uşor de produsul muncii tale. Însă, mai ales în cazul filmelor de şcoală, unde avem libertatea să facem ce ne-am dorit şi să ne exprimăm pe noi înşine, mi se pare greu ca ele să fie comparate. 

În ultimul an am încercat să discut subiectul ăsta cu mulţi dintre colegii de generaţie, mă refer aici la cei care sunt la începuturi, la fel ca mine, apropo de cum gestionezi refuzuri, eşecuri, premii, şi am constatat că majoritatea dintre noi suntem puţin debusolaţi de ideea de competiţie şi de faptul că, de fiecare dată când filmul altcuiva câştigă, simţi că al tău e invalidat, ceea e nu e cazul. 

Pe mine una m-a ajutat foarte mult să discut cu alţi colegi despre asta, m-am simţit mai bine ştiind că nu sunt singură, că de fapt pe mulţi îi macină şi se simt descurajaţi din când în când, şi mă gândesc că o să funcţioneze şi pentru alţii să ştie că nu sunt singurii cărora le dă cu virgulă contextul competitiv. Sper că reuşim să asimilăm mai ușor refuzurile ca parte din meserie şi vom continua să facem ce ne interesează pe noi, fără a ne întreba constant dacă munca noastră va fi validată ulterior. În plus, am văzut că anul acesta sunt câteva scurtmetraje care au circulat pe la mai multe festivaluri şi ia premiu când unul, când altul. Probabil concursurile au menirea de a ne învăţa că există o piaţă în care va trebui să ne găsim cu toţii un loc. Dar una este să îţi găseşti un loc într-o piaţă, în faţa publicului, unde există multă lume, şi alta e să te baţi pe o statuetă.

În acelaşi timp, e o formă de recunoaştere pentru voi şi filmele voastre. O formă de a vă ajuta pe mai departe.

Înţeleg că este un fel de validare, de deschidere de noi uşi şi noi oportunități. Dar, în acelaşi timp, cred că ar trebui să avem şi educaţia că chestia asta se întâmplă dintr-o anumită cauză şi să ajungem să o tratăm altfel. De exemplu, o selecţie într-un festival mi se pare că ar trebui să fie absolut suficientă. Dacă ai fost selectat, dacă eşti acolo, dacă filmul tău se încadrează în normele alea, înseamnă că e bun.

Dar, în acest context, ce a însemnat pentru tine recunoaşterea adusă de premii? Ai nevoie de ea?

În mod clar. E cu atât mai ciudat cu cât, da, ai nevoie de asta. Îţi dă motivaţie să faci altceva, să mai scrii, să mai cauţi, să mai lucrezi. Pentru mine, recunoaşterea la câteva festivaluri a fost mai mult o chestie personală, de a le demonstra oamenilor care mă ajută că îmi oferă sprijinul cu un scop şi că nu investesc în mine degeaba. Mă refer aici la familie, la prietenii apropiaţi, la toţi oamenii care mă ajută cu Erin (fetiţa sa – n.r..) şi la toţi oamenii din echipele cu care am lucrat. În schimb, la nivel de ego, cred că mai mult creează o presiune.

Presiunea că va trebui să demonstrezi în continuare.

Culmea e că mi se pare că niciodată nu e suficient. Da, a luat premiu aici, dar nu a luat premiu dincolo. Nu a fost selectat dincolo, deşi a luat premiul ăsta. Atunci, pare că orice succes vine cu ceva ce nu e un succes, şi mă străduiesc pe cât posibil să ignor partea asta şi din când în când am perioade când efectiv lipsesc din circuit. Îmi fac foarte rău că mă distanţez brusc, pentru că am ratat multe înscrieri la festivaluri din cauza asta. E un lucru la care lucrez.

Dincolo de presiunea asta, probabil e şi presiunea dată de faptul că aproape nici unul dintre noi nu e mulţumit pe deplin de ce a reuşit să facă. 

Clar. Eu nu sunt deloc drăguţă cu mine. În mod clar nu am să fiu niciodată mulțumită cu mine, dar în ultima vreme am încercat să fiu puţin mai realistă şi să măsor efectiv ce aş fi putut să fac cu situaţia aia şi ce am făcut de fapt, unde am greşit şi unde oricum nu aveam efectiv fizic ce să fac mai mult de atât. Să nu mă mai acuz de toate lucrurile care au mers greşit, ci doar de cele care au stat la mine şi să învăţ din ele.

De unde vine nesiguranţa asta? Şcoala nu te-a ajutat să o depăşeşti şi nu ţi-a dat încredere? 

Şcoala m-a ajutat. Pot spune că şcoala, efectiv, a făcut aproape tot. Sunt în continuare mulţumită de ce mi s-a întâmplat acolo. Poate că o compar cu o altă facultate, într-un alt  timp şi într-un alt domeniu, şi care era mult mai rece şi distantă (Ştiinţe Politice  – n.r.). Acolo, noi nu eram nişte indivizi, eram o mulțime de studenți care trebuiau să treacă pe acolo şi apoi să se ducă acasă. Aici, nu. Când am dat la facultatea de film, făceam fotografie de mulţi ani şi ajunsesem într-un punct în care mi se părea că fac același lucru şi că nu folosește nimănui ce fac, nu are niciun fel de scop. Lucrări comerciale. Nu ajută decât pe cineva să vândă un produs. 

Dar niciodată nu am realizat ce înseamnă regia, deşi m-am gândit încă din liceu la chestia asta. Era ceva foarte vag, inclusiv când am dat admitere. La mine cred că povestea despre cum am ales domeniul ăsta e mai dubioasă, în sensul în care mi s-a părut tot timpul că este un loc în care sunt nişte oameni foarte interesanţi, creativi. Şi mi s-a mai părut că există acest drive de a spune nişte poveşti, dar nu neapărat de dragul poveștii, ci pentru că nu poţi să taci. Chestia asta mi s-a părut foarte interesantă şi am vrut mai degrabă să fiu într-un astfel de domeniu, decât să-mi închipui că voi face regie cu adevărat. Am ales regia pentru că mi s-a părut că aş putea fi potrivită – creativă sunt, îmi place să lucrez cu oamenii, ştiu bine să mă descurc în echipă, să gestionez o echipă. Aveam experienţă, dar nu aveam mai deloc un background de studiat film. A fost instinctiv. Mi s-a părut că mi s-ar potrivi, fără să am de fapt nici cele mai elementare noțiuni.

Asta te-a inhibat în vreun fel? Ţi s-a părut un dezavantaj?

Nu m-a inhibat asta. M-a inhibat faptul că eram mai mare decât colegii mei, care intraseră şi cu nişte baze. E adevărat, spre deosebire de ei, eu aveam know-how-ul, puteam să lucrez cu oamenii, ştiam cum funcţionează camerele şi luminile, puteam să organizez o filmare. Dar a trebuit să-mi dau seama de fapt ce e filmul şi de ce sunt eu aici, lucru care a fost foarte intens pentru mine în primul an, pentru că simţeam efectiv că sunt în urma tuturor, că alerg după ceilalţi într-un maraton pe care nu ştiam nici măcar dacă o să-l termin, darămite să-i prind din urmă. Şi nu a ajutat deloc nici că după primul an de facultate, când mă simţeam un pic mai aproape de ei, am rămas însărcinată şi a trebuit să am grijă de un copil în timp ce în continuare făceam maratonul ăsta. Dacă aş fi fost un pic mai conștientă de ce presupunea asta (regia – n.r.), nu aş fi avut niciodată curaj să o fac. Nu m-aş fi simţit niciodată suficient de îndreptățită nici măcar să îmi doresc lucrul ăsta, dar, din fericire, nu am știut ce presupune. De când am intrat acolo, şcoala a fost o reconfigurare a traseului meu, a tuturor lucrurilor deja stabilite în mine şi a ceea ce însemna artă pentru mine. A fost un loc în care am întrebat, am primit răspunsuri, am fost îndrumată, am avut parte de nişte profesori foarte dedicaţi şi de nişte colegi foarte talentaţi, pe care i-am apreciat şi invidiat pe alocuri pentru că mi se păreau mult mai avansaţi în cunoştinţe, aşa că am fost foarte motivată să îi prind din urmă. Mi se pare că am alergat şi m-am grăbit atât de mult, încât acum, când am terminat facultatea, mi-a rămas ritmul ăsta şi nu mă mai pot opri. Nu mai văd pe lângă cine alerg, dar eu alerg în continuare, în virtutea inerţiei (râde – n.r.).

Deşi nu aş fi crezut, a ajutat faptul că am prins pandemia în anul întâi de master. Aşa că Fragmentări, deşi e filmul de anul întâi de master, a fost filmat în anul doi. Apoi am filmat şi filmul de anul doi de master. Dintre ele, a trebuit să aleg unul care să meargă anul ăsta în festivaluri. Aşa că pe al doilea îl am încă în lucru. În continuare, mai am nevoie de feedback, mai montez, mai am dileme existenţiale, aşa că pot să mă mai duc la şcoală. Încerc să lungesc cât mai mult etapa asta. Nu am rupt legăturile nici cu şcoala, nici cu colegii. Mă simt în continuare în acelaşi mediu care mă poate ajuta şi care mă face să mă simt puţin mai confortabil atunci când am nevoie. În acelaşi timp, am reuşit ca anul acesta să scriu un scenariu de lungmetraj, care e deja la draftul al doilea. A fost în câteva workshop-uri de dezvoltare. Mă ţine destul de ocupată chestia asta. Apoi, mai am un fel de treatment pentru un al doilea lungmetraj. 

Priveşti şi înainte.

Da, pentru că eu în timpul ăsta tot alerg, trebuie să văd care e următorul pas. În plus, mi s-a părut foarte challenging să fac scurtmetraje, pentru că nu reuşeam niciodată să fiu suficient de succintă. Tot timpul am avut nişte poveşti care nu prea se încadrau în limitele scurtmetrajului. Acum, când nimeni nu mai zice că trebuie să fac un film de cel mult 30 de minute, pot să mă duc până unde vreau. Doar că, după ce am făcut zece scurtmetraje în şcoală, îmi dau seama că acum îmi e foarte greu să învăţ iar mersul pe bicicletă, tot ce presupune un lungmetraj – ritmul, construcţia plot-ului, un alt fel de a ţine publicul implicat în povestea ta.

Spuneai într-un interviu la începutul anului că nu te împaci prea bine cu scrisul de scenarii, că asta este partea cea mai grea. Pare că, între timp, te-ai împăcat cu scrisul.  

Da. Să îţi spun cum s-a întâmplat împăcarea. E dubios felul în care funcţionează creierul. Acum îmi dau seama că aveam un blocaj foarte ciudat. După primul interviu pe care l-am dat când am fost nominalizată la Gopo şi în care am zis că scrierea unui scenariu e ceva groaznic – era ca un strigăt de ajutor –, mi-au scris mai multe scenariste. Cu două dintre ele am reuşit să mă şi întâlnesc, am avut un vibe foarte ok, am stabilit că vom lucra la ideea pe care o aveam eu. Apoi am zis că scriu eu un first draft, ca să pot arăta ce am în cap. Doar că ulterior au tot venit deadline-uri, înscrieri la câte un program de dezvoltare, şi mi-am dat seama că nu am niciodată timp să mă văd cu ele. Aşa că am scris tot eu şi am reuşit să ajung la al doilea draft oarecum de una singură. Am primit feedback de la Iulia Lumânare, cu care mi-a fost cel mai ușor să vorbesc pentru că avea deja o idee despre universul meu şi tema pe care o abordam.  La ultimul scurtmetraj am lucrat cu ea și mi s-a părut extraordinar. A fost, de altfel, şi singura mea experiență de a scrie cu altcineva, așa că mi-a fost foarte natural să-i arăt un draft. Apoi, m-a mai ajutat încă un prieten –  eu scriam şi el îmi spunea despre ce e vorba de fapt. Aşa că nu am apucat niciodată să lucrez cu fetele cu care am vorbit şi cu care eram foarte nerăbdătoare să lucrez, dar sper că se va întâmpla în curând. 

Cum a fost traseul de la simplele exerciţii formale de şcoală din cei trei ani de licenţă la filmele mai mature, în care e importantă găsirea tonului just şi obţinerea unui efect emoţional, aşa cum e Fragmentări?

Cred că totul era formal şi estetic pentru că eu aveam o formare în direcţia asta, lucrasem cu imagini, care spuneau poveşti prin ele însele. Vorbeam prin imagine şi a durat ceva timp până să asimilez povestea şi felul subtil în care ea poate funcţiona sau nu poate funcţiona. De fapt, asta mi-a fost cel mai greu – să-mi dau seama care e nivelul de subtilitate la care lucrurile funcționează în film.

De aici poate şi teama ta faţă de scenariu.

Exact, pentru că nu era un tool cu care eu să fiu obişnuită să lucrez. 

Filmele tale vorbesc despre personaje şi poveşti feminine. Într-un interviu ai spus că, scriind scenarii, îţi dai seama cât de dificil este să construieşti personaje masculine, să intri în mintea lor, şi că asta poate explica de ce filmele făcute de bărbaţi au personaje feminine mai puţin complexe. 

Acum chiar am înţeles bucata asta. Da, prefer să evit personajele masculine din când în când sau să le arăt cât mai puţin, decât să iasă ceva superficial şi foarte subiectiv. În scenariul de lungmetraj la care lucrez acum personajul central e tot feminin, dar sunt şi destui băieţi. Însă uneori prezenţa şi motivaţia lor nici măcar eu nu le pricep. Îmi dau seama că este raportarea mea faţă de nişte bărbaţi pe care i-am cunoscut şi din care mă inspir, dar e ce am perceput eu despre ei. Mi-e mult mai greu să înţeleg „de ce-urile” care stau în spatele acțiunilor lor decât „de ce-urile” care stau în spatele acţiunilor unor femei. Dacă te duci la o femeie şi o întrebi „De ce?”, în câteva cuvinte o să poată să îţi explice. Dacă te duci la un  bărbat şi îl întrebi „De ce?”, el o să zică: „Dar de ce mă întrebi?”. Şi suntem blocaţi în treaba asta (râde  – n.r.). În scenariul ăsta, încerc să găsesc soluţia de a face ca bărbaţii ăia să fie adevăraţi, nu un fel de poleială despre ce am înţeles eu despre bărbaţi până la vârsta asta. Nu am înţeles nimic, oricum (râde – n.r.).

Eşti de părere că în cinema există o perspectivă pur feminină şi una pur masculină?

Aici sunt două aspecte. În primul rând, chiar cred că trebuie să scrii despre lucrurile care te interesează, pe care le cunoşti, pe care ai vrea să le vezi, despre care ai vrea să ţi se povestească. În al doilea rând, da, e ceva ce îmi doresc să fac – să spun poveşti despre femei, pentru că mi se pare că în continuare există o lipsă de dialog din punctul ăsta de vedere în film. Mai ales că de multe ori filmele ne propun subiecte şi teme cu care ne familiarizăm mai mult prin intermediul lor, decât prin realitatea noastră cotidiană. Atunci, mi se pare că realitatea feminină și nişte conflicte şi situaţii care sunt pur feminine reprezintă un subiect care ar trebui pus şi el în această mare colectivă de informaţii pe care filmele ni le dau. 

Simţi mai acut absenţa asta în cazul cinemaului românesc?

Nu ştiu ce să zic. Încerc cu greu să găsesc nişte personaje feminine complexe în filmele româneşti. La fiecare am simţit lucruri care parcă nu erau terminate, nu erau duse până la capăt. Evident că în istoria filmului universal sunt exemple de filme extraordinare care au ca personaje principale femei, dar cantitativ nu sunt suficiente. Mai avem mulţi ani de acum înainte ca noi, femeile care venim din urmă, să completăm niște subiecte lipsă. 

Dar ţi se pare că porneşti cu niște dezavantaje, cu nişte obstacole, din simplul fapt că eşti femeie? În cazul tău, s-a adăugat şi faptul că ai devenit mamă în timp ce făceai facultatea.

Dacă vorbim despre obstacolele ca femeie care încearcă să facă un film, da, ele sunt. De fapt, cred că sunt nişte obstacole fiind femeie, punct. Apoi, dacă ai şi un copil, este ceva imposibil de exprimat. Nici nu aş putea să spun cum se simte universul meu de alergat şi de jonglat cu toate lucrurile. Evident, după ce reuşesc să ajung să alerg acelaşi maraton la care aleargă şi colegii mei care nu au copii şi să fiu şi mamă în acelaşi timp, îmi dau seama că, de fapt, sunt o mamă oarecum absentă şi o regizoare oarecum absentă. În niciuna dintre părţi nu pot să îmi asum performanţa. Pot doar să încerc să ţin pasul. Despre asta scriu în acest scenariu. Dacă deschizi subiectul ăsta, e mult de vorbit. Sunt plină. Oricât am vrea să ne declarăm autonomi, nu ai cum să nu te reflectezi în societate, iar societatea să nu proiecteze asupra ta lucruri care să te afecteze. Nu se poate ca normele să nu te lovească atunci când ţi-e lumea mai dragă. Ca femeie care crede într-o anumită egalitate, nu ai cum să nu vezi alte femei care renunţă la tot ce îşi doresc ele să facă doar ca să fie împăcate cu locul oferit de societate. Mă chinui foarte mult să-mi domolesc furia asta în felul în care scriu şi în ce propun, pentru că e multă. Ştiu că pe alocuri e şi nejustificată, tocmai pentru că e multă, şi din când în când poate să depăşească problema reală, care este problema mea, a mamei mele, a bunicii mele, a străbunicii mele, a tuturor femeilor care nu au avut locul pe care şi l-ar fi dorit.

Simţi că asta e o zonă pe care vrei să o explorezi?

Da, cel puţin acum. Din când în când am impresia că – şi am discutat lucrul ăsta cu mai multă lume – am avut multe filme care aveau ca subiect, problematică, mame, copii, părinţi. Chiar recent am avut o perioadă în care aveam senzaţia că nu sunt nimic în afară de a fi un regizor care, din întâmplare, e şi mamă şi spune povestea asta. Apoi mi-am adus aminte că, de fapt, şi în anul întâi de facultate am avut un film cu aceeaşi temă şi nu aveam niciun plan să fac un copil. Îmi aduc aminte că şi înainte mă înfuriam când ieșeam din bloc şi vedeam la orice oră şi peste tot doar mame împingând cărucioare cu copii. Şi mă întrebam: bun, dar copiii ăştia nu au şi nişte taţi? Ei când fac prezenţa? 

Cât de greu ţi-a fost să faci pasul de la fotografia comercială, renunţând la un studio foto şi la siguranţa financiară a unei astfel de afaceri, la şcoala de regie?

M-a ajutat faptul că nu am ştiut nişte lucruri. Am crezut că, pentru început, o să le pot face în paralel, ca să mă pot susţine. Deja după primul an de facultate a devenit incredibil de plictisitor ce făceam la studio. Nu mai aveam niciun drive să fac lucrurile alea. Aşa că trecerea nu a fost grea, a venit natural, fără niciun regret şi nesimţindu-mă forţată de împrejurări. Pur şi simplu au apărut alte priorităţi şi interese. Mi-a fost atât de simplu să renunţ la aproape zece ani de muncă. 

Tu ai făcut mai întâi Ştiinţe Politice la SNSPA. Apoi ai devenit tot mai interesată de zona asta a filmului, pentru că ai povestit într-un interviu că, în calitatea ta de fotograf, ai făcut fotografii la câteva ediţii ale Galei Premiilor Gopo şi te simţeai atrasă de lumea cinematografiei, fără să ştii prea bine ce înseamnă. De unde venea atracţia asta puternică? 

Am făcut Ştiinţe Politice pentru că am terminat liceul într-o vreme în care trebuia să urmezi o facultate, dar fără să-ți dai seama ce vrei să faci cu viaţa ta. Eu mi-am dorit foarte mult să fac arhitectură, dar nu am avut posibilităţile financiare să pot face vreun demers, pentru că la vremea aia trebuia să faci nişte ani de pregătiri, drumuri la Bucureşti. La mine nu se punea problema că ar putea exista bani pentru aşa ceva. Evident, dacă nu exista pentru aşa ceva, la film nici măcar nu puteam să mă gândesc.

De ce? 

Mi se părea ceva total inaccesibil. Ştiu că o singură dată am avut curaj să întreb pe cineva despre facultatea asta, cineva care se interesase şi care ar fi dorit să facă şi el asta, şi mi-a zi că sunt doar patru locuri, iar la taxă era o sumă astronomică pentru mine. La vremea aia, exista şi Universitatea Media, la care era un pic mai uşor de intrat, dar şi acolo era o taxă care mi se părea foarte mare. Mi se părea că o astfel de facultate e o chestie de elite şi că trebuie să ai un talent care se vede de pe Lună şi o susţinere pe măsură. Aşa că am zis că o să fac altceva.

Într-un fel, am dat la Ştiinţe Politice din nevoia de implicare socială pe care eu o simt. Cu mintea de 18 ani, mi s-a părut că e un loc prin care m-aş putea duce în direcţia asta. Atât am ştiut eu să mă orientez atunci. Cât am fost la Ştiinţe Politice, mi s-a părut că lucrurile au funcționat foarte repede pentru mine. În primul an, am lucrat la vreo trei campanii electorale. Am şi prins un an electoral puternic. După ce am intrat în nişte situaţii şi am văzut nişte lucruri, mi-am dat seama că sub nicio formă nu am cum să rezist în domeniul ăla. Şi am început să mă gândesc cum ar fi să dau totuşi la Film şi pe unde se intră. Aşa că mai întâi am încercat puţin cu presa, dar am văzut că pe acolo nu se intră. Apoi am zis că poate intru dacă fac fotografie. Iar fotografia m-a prins nişte ani, mai mulţi decât ar fi trebuit ca să-mi dau seama. Totul a fost un fel de încercare a mea de a intra în universul ăsta. În anul când am dat la Ştiinţe Politice, am dat şi la actorie, dar fără vreo pregătire. A fost ceva absolut penibil, sinistru, un lucru de care nu vreau să-mi aduc aminte. 

Dacă dai căutare pe Google după numele tău, la un moment dat apare un articol de presă cu titlul: „Miruna Minculescu, finalistă la un concurs de miss în Italia”. Ce a fost acest episod?

Mulţumesc de întrebare. Chiar eram curioasă când va veni asta (râde – n.r.). A fost una dintre portiţele alea prin care am încercat să intru în lumea filmului. Mă gândeam că, dacă sunt o fată frumuşică, aş putea avea şanse să intru la actorie, pentru că mi se părea că actriţele sunt frumoase şi nu trebuie decât să vorbească şi ele acolo ceva. Asta pentru că am fost expusă numai la filme de Hollywood. În Curtea de Argeş nu aveam cinematografe, nu avem niciun fel de reper în direcția asta, nu ne-a povestit nimeni niciodată ceva despre filme. Am văzut filme pe Pro TV, iar acolo erau nişte personaje jucate de actriţe frumoase, nu foarte deştepte. Mi se părea că mă încadrez (râde – n.r).

Când se întâmpla asta?

Eram în anul întâi de facultate. În timp ce făceam campanii electorale, part-time participam şi la concursuri de miss. Exact asta se întâmpla (râde – n.r.).

De fapt, erau tot nişte căutări ale tale.

Da. Îţi dai seana cam cât de dezorientată eram. Din când în când, atunci când sunt nemulţumită de mine, mă uit în urmă şi mă mir că am ajuns până aici, că m-am prins până la urmă. E un miracol (râde – n.r.). 

Dar ai intrat în lumea aia a modelling-ului? Ar fi interesant să faci un film despre asta.

Primul scurtmetraj pe care l-am făcut în școală era despre asta. Erau nişte poveşti absolut demente. Eram în clasa a 12-a şi le ziceam alor mei că mă duc la pregătire pentru olimpiadă la filosofie şi, de fapt, mă duceam la București la prezentări de modă sau castinguri. Da, am făcut-o vreo doi-trei ani. Cumva, am fost pasionată de asta mai mult în liceu. Când am ajuns în București, mi-am dat seama că fete frumoase sunt peste tot, că nu e ce credeam eu, că e concurenţa mare. Ușor-ușor, m-am descurajat. M-au descurajat şi castingurile pentru reclame. La fel, aveam impresia că, dacă mă prezint la un casting, trebuie să îl iau, nu conta că celelalte fete erau în majoritate actriţe. Eu credeam că se poate. Au fost nişte experiențe interesante. Dar cred că toate chestiile astea m-au ajutat să mă adaptez foarte uşor la situaţii şi la oameni diferiţi şi să înţeleg care este drive-ul lor, ce cer de la mine şi în ce limbaj discutăm. Deseori, mă simt prost că mi-a luat atât de mult timp, că a durat atât până am ajuns să fac film. Dar, în acelaşi timp, mi se pare că pe drumul ăsta am adunat nişte lucruri pe care acum pot să le folosesc şi am ajuns în locul ăsta cu un alt background şi cu alte poveşti pe care acum le am în nişte sertare.

Acum eşti într-o etapă de trecere de la sistemul protectiv din şcoală la piaţa asta a cinematografiei, unde trebuie să îţi găseşti producător ca să poţi face un film. Intri într-o altă lume.

Când m-am apucat de scris scenariul ăsta de lungmetraj, aveam mindset-ul că o să-l fac singură. Nu ştiu cum, dar m-am gândit că o să fie ceva uşor de făcut. Sunt puţin speriată de ideea de a lucra cu un producător, pentru că, din cele câteva experiențe de a lucra la alte lungmetraje ca asistent, mi s-a părut grea relaţia dintre producător şi regizor. Aş vrea să simt că am lângă mine pe cineva care vrea la fel de mult ca mine să facă filmul ăla şi mi-e clar că, de fapt, e destul de greu să găseşti omul ăla. E ca şi cum ai căuta o relaţie. Chiar trebuie să fie un lucru care vine la un moment dat mai mult sau mai puţin natural. Nu ştiu exact cum. Mi se pare că n-am un background care să mă ajute să iau decizia asta, dar ea va trebui luată în curând. M-am tot aruncat în decizii luate impulsiv sau în ceva ce mi-a spus mie că va merge. În unele cazuri a funcţionat, dar în altele n-a funcționat. Aşa că nu prea îmi dau seama cât de impulsiv ar trebui să iau decizia asta, pentru că e un proiect de cursă lungă. Sper să vină viaţa peste mine şi să-mi dea nişte răspunsuri. De obicei, când pun nişte întrebări, răspunsurile vin. 

De ce îţi place în momentul ăsta să faci filme? Ce îţi oferă? 

Activez de nişte ani în industria asta şi mă susţin. Mi se pare că, din când în când, uităm cât de privilegiaţi suntem şi că putem face ceva ce ne place. Da, uneori e nasol, nu e fix ce ai fi vrut să faci, nu e fix cum ţi-ai fi dorit să iasă, nu ai condițiile de care ai fi avut nevoie, dar totuşi niște oameni în timpul ăsta lucrează opt ore pe zi la un birou şi abia aşteaptă să ajungă acasă şi să plece vara două săptămâni în vacanță. Comparând cu această posibilitate, mi se pare că este, în esenţă, un privilegiu locul în care sunt. 

Apoi, încerc să pun accent mai puţin pe ce vreau eu să spun şi pe ce am eu de spus, pentru că văd asta ca pe o chestie care ţine de ego. Da, îmi doresc să spun nişte lucruri, sper că sunt relevante, dar nu vreau să mă bazez pe faptul că sunt relevante. Da, mi-aş dori să încerc să spun ce am de zis, în speranța că cineva mai este interesat. Dar, dincolo de asta, în procesul ăsta în care am încercat să văd dacă ce am eu de zis este relevant, mi se pare că am foarte multe de învăţat de la oameni şi am cunoscut nişte oameni talentaţi, interesanţi, hotărâţi. În zona asta, totul e mai concentrat şi mai intens decât în alte zone. Şi am încercat în vreo câteva (râde – n.r.). În momentul ăsta mi se pare că e un loc în care, oricât de pierdută mă simt din când în când, îmi găsesc repere şi pot să funcţionez mult mai bine decât am funcţionat în vieţile mele trecute.

Simt pentru prima dată că sunt aici, că sunt de undeva, că nu sunt un extraterestru. De când am intrat la şcoală, am avut senzaţia că ăsta e un loc în care de fapt nu e nimic greşit cu mine şi că e ok să fii în orice fel, că e ok să fii greşit, că toată lumea e greşită şi că de fapt asta e foarte mişto. Momentan de asta am nevoie. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.