Nanni Moretti este printre cei mai prolifici (și premiați) regizori italieni în viață – iar semnătura lui cinematografică este una inconfundabilă: deseori distribuindu-se pe sine însuși ca personaj principal în comediile sale spumoase și semi-autobiografice, care sunt profund ancorate atât în cinefilia sa enciclopedică (Moretti este de asemenea proprietarul unui mic cinematograf de artă numit Nuovo Sacher) și în fermele sale convingeri politice de stânga. Și, la fel ca în cazul oricărui autor care-și transformă laitmotivele în semnătură, aceste trăsături se pot observa și în cel mai nou film al său, Un viitor luminos (Il sol dell’avvenire), a cărui premieră internațională a avut loc anul trecut la Cannes. Aici, Moretti joacă rolul lui Giovanni, un regizor care se chinuie să termine un film despre cum Partidul Comunist Italian (o temă pe care a explorat-o și în documentarul său din 1990, La cosa*) a decis să susțină Revoluția Maghiară din 1956, împletit în jurul unei ficțiuni despre un circ maghiar ce rămâne blocat în vest pe durata invaziei rusești, în timp ce soția producătoare lui încearcă să divorțeze de el – și lucrează în paralel la o producție Netflix.

În Un viitor luminos , Moretti cu siguranță nu oferă o performanță artistică de vârf, însă găsesc că mult din discursul negativ care s-a țesut în jurul acestui film este nemeritat. De pildă, cronica vitriolică din The Guardian semnată de Peter Bradshaw, care este suficient de înfricoșătoare pentru a goni orice spectator din calea cinematografului – însă textul lui nu pare să înregistreze tema principală a filmului, una care, dincolo de o suprafață care are stridențele ei, este executată elegant în straturile subterane ale filmului: anume, cea a unui cineast care este incapabil să țină piept unei lumi care s-a schimbat la fiecare nivel imaginabil, fie că vorbim despre mariajul lui falimentar, de eșecul stângii istorice sau cel al cinefiliei tradiționale într-un peisaj audiovizual din ce în ce mai mercantil și anistoric. Totodată, lecția plină de divagații pe care Giovanni o ține la jumătatea filmului pornind de la Scurtul film despre omor al lui Kieślowski este probabil una dintre cele mai bune bucăți de analiză cinematografică din 2023.

Am avut șansa de-a participa la un interviu tip masă rotundă cu Moretti anul trecut, la Cannes, la scurt timp după premiera internațională a filmului – și îl publicăm acum, cu ocazia lansării filmului în cinematografele din România. (Întrebările adresate de Films in Frame sunt marcate cu un asterisc*.)

*

Î: Acum câteva minute, în timpul interviul pe care îl dădeați înainte, ați spus că cinemaul nu este terapie. Dar, pentru mine, filmul dumneavoastră chiar așa se simte.

Nanni Moretti: Nu, nu, am spus că nu este terapie pentru regizori. Dar poate fi una pentru spectatori, într-adevăr.

Î: Filmul spune povestea unui regizor care încearcă cu disperare să facă un film care ilustrează perspectiva politică a erei sale dar și dragostea lui față de cinema. Există multe lucruri care se întâmplă simultan în acest film. De unde a venit decizia de-a le aduna pe toate într-o singură poveste?

Ei bine, îmi place să fac filme care sunt pline de tot felul de lucruri. Faptul că sunt la rândul meu un spectator este la fel de important precum faptul că sunt regizor. „Munca” mea  în calitate de spectator a avut întotdeauna un mare impact asupra „muncii” mele de regizor. Ca spectator, mă duc la cinema pentru că-mi doresc să fiu surprins. Să fiu emoționat. Să râd. Așadar, încerc să fac, la rândul meu, aceleași lucruri în munca mea de regizor. Sunt conștient că materialul din Un viitor luminos ar fi fost folosit de către alți scenariști sau regizori pentru a face trei filme de sine stătătoare. Dar eu am decis să fac un singur film, unul care să fie foarte bogat, dar totodată și scurt, ceea ce este întotdeauna un lucru bun.

Cinemaul nu ar trebui să fie un scop de sine stătător. Un film nu trebuie să existe doar de dragul de-a exista. Bineînțeles, nu am pretenția de-a schimba gândurile unui spectator prin cinema. Iar cine face un film pornind de la acest deziderat se află de la bun început pe o cale greșită.

Î: Elementele autobiografice sunt din ce în ce mai des întâlnite în artele contemporane. Iar în ce privește cinemaul, vedem că apar din ce în ce mai multe filme care folosesc biografia cineastului ca punct de plecare, însă rareori se întâmplă ca regizorii să se interpreteze pe ei înșiși. Este emoționant să vezi așa ceva, mai ales când filmul conține și o doză de autocritică, cum se întâmplă aici. Ați ales în mod intenționat să includeți această autocritică, această auto-reconciliere?

Da, bineînțeles că este intenționat. Atât eu, cât și Giovanni ne simțim inconfortabil nu numai în preajma altora, da și cu noi înșine. Așadar, aici este miezul autocriticii, auto-deprecierii. Iar aceste lucruri fac parte din filmele mele încă de la bun început. Încă de acum aproape cincizeci de ani, când turnam primele mele scurtmetraje pe o cameră Super 8, mi s-a părut firesc să râd de mine însumi, să-mi fac o autocritică, să mă folosesc de autoironie – toate acestea au făcut parte în mod natural din munca mea încă de la bun început. Iar acesta este modul meu de a povesti despre mine însumi.

Există o legătură între toate filmele mele fiindcă – deși s-ar putea să nu fie chiar așa de evidentă sau să fie clară de la prima vedere – toate sunt autobiografice. Și fiindcă simt o nevoie urgentă de-a spune o poveste anume. Nu-mi place să fac filme în general, îmi place să fac filmele mele, filmele pe care simt nevoia să le fac.

Î: Giovanni se află într-o stare de criză, atât în viața sa personală, cât și în cea profesională (filmul nu merge în direcția în care se aștepta) – și nici nu înțelege motivul pentru care soția sa vrea să divorțeze de el, așa cum nu înțelege nici restul crizelor cu care se confruntă. Care este originea lor? Își va da el seama vreodată că se află în criză – și de ce?

Asta poate că e fiindcă eu însumi am fost mereu în stare de criză. Poate că acesta este răspunsul. Eram în criză existențială deja de când am terminat liceul. Nu prea știam ce să fac și, totuși, în toată acea confuzie, simțeam că pot să risc. Părinții mei nu aveau nimic de-a face cu cinematografia, amândoi erau profesori. Cu toate acestea, în mod întunecat și confuz, m-am simțit atras de cinema. Ar fi putut acesta oare să-mi rezolve criza? Categoric nu. Dar cu ajutorul cinematografiei, puteam să scot din mine lucrurile pe care simțeam că trebuie să le comunic urgent celorlalți, poate chiar și mie însumi.

Î*: Legat de întrebarea anterioară – există o scenă interesantă la începutul filmului, în care Giovanni pune filmul Lola, de Jacques Demy, soției și fiicei lui. Este un dispozitiv foarte frumos pe care îl folosiți pentru a introduce Sarabanda lui Händel în film, un cântec cu o istorie enormă în cinematografie. Întrebarea mea ar fi de ce este Lola, în particular, opera la care Giovanni se întoarce înainte de fiecare filmare de-a sa?

Cinematograful face parte din viața mea și, de asemenea, din viața lui Giovanni. Am ales Lola fiindcă am vrut să arăt un fragment dintr-un film pe care îl iubesc foarte mult și, totuși, nu am vrut să aleg unul foarte cunoscut, cum ar un film de-ale lui Fellini, Lubitsch sau Chaplin. De ce un film din anii șaizeci? Este o epocă a cinemaului de care sunt foarte atașat, mai întâi ca spectator și deci, în consecință, ca regizor.

Î: Revoluția din 1956 este un eveniment foarte important în istoria Ungariei. Ce a însemnat acest eveniment pentru dumneavoastră? Aveți vreo amintire cu aceasta din timpul copilăriei dumneavoastră?

Nu, fiindcă aveam trei ani când s-a întâmplat. M-a interesat pentru că a fost o șansă uriașă pentru stânga occidentală. O șansă care a fost ratată. O șansă de a deveni o mișcare de stânga adultă, care însă a fost complet ratată.

Aș adăuga pe scurt faptul că ne este ușor să vorbim despre toate acestea asta acum, în 2023. În acei ani, lumea era împărțită în două blocuri. Înțeleg de ce a fost greu pentru Partidul Comunist Italian și, deci, pentru întreaga stângă occidentală, să se distanțeze de Uniunea Sovietică în acele momente.

Î: Ce anume v-a atras la ideea de-a include circul maghiar în poveste? A fost pură imaginație, ori bazat pe fapte reale – poate chiar dintr-o experiență personală?

A fost fantezie pură. În timp ce scriam filmul, am vrut să avem o imagine a unui grup de oameni maghiari care să se afle în Italia în momentul izbucnirii crizei din Ungaria. Așa că ne-am gândit la circ și am distribuit actori maghiari în aceste roluri. În timp ce alți regizori poate că ar fi ales niște actori oarecare din estul Europei, noi am ales în mod conștient să lucrăm cu actori din Ungaria.

Î*: Voiam să vă întreb despre scena în care Giovanni întrerupe turnajul celuilalt film pentru a face o demonstrație superbă pornind de la Un scurt film despre omor de Kieślowski. Aici se simte cu adevărat că etosul lui este cel al cinefiliei, că aceasta este lumina care călăuzește – în contrast cu cei care lucrează la producțiile Netflix. Cum vă raportați la această cinefilie auto-reflexivă, la rolul acesteia în cultivarea unei poziții critice față de cinema și de lume în general, de antidot la o mulțime de imagini mercantile, ieftine, produse în masă?

Pe scurt, a practica cinemaul într-o manieră liberă, care este maniera pe care o practic și eu, este un meșteșug în sine. Iar apoi, pe de altă parte, despre cei care lucrează cu platforme, ei bine… pe scurt, este un alt mod de a lucra și totodată de-a consuma filme pentru spectator.

Î: Filmul este plin de viață, plin de bucurie, plin de iubire față de cinema. Cum reușiți să rămâneți optimist? Și credeți că faptul de-a rămâne optimist este totodată o declarație politică?

Știți, filmul este o declarație de dragoste față de cinema, dar este și totodată o declarație de încredere față de public. La prima vedere, poate părea un film dificil, dar, din punctul meu de vedere, nu este așa. Prin faptul că realizez filme neconvenționale, fac simultan și o declarație de încredere față de spectatori, fiindcă sunt în continuare convins că poate exista un public pentru asemenea filme. Iar până acum, pariul este câștigat: filmul a mers foarte bine în cinematografele din Italia.

Î*: Dar stânga? Sunteți optimist în privința ei?

În ceea ce privește stânga, după cum probabil știți deja, guvernul italian este condus în prezent de dreapta și cred că câțiva ani de opoziție vor face bine stângii italiene. Și cred că aceasta va avea ocazia să-și redescopere cel puțin o parte din identitatea pe care și-a pierdut-o de-a lungul anilor.

„Un viitor luminos” intră săptămâna aceasta în cinematografele din România. „La cosa” va fi proiectat în cadrul Il Cinema Ritrovato On Tour, pe 17 februarie, la Cinema Elvire Popesco.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.