Copilul-Problemă (System Crasher) este un film despre supraviețuire, supraviețuirea unui copil în ciuda oricăror dubii, care își dorește doar afecțiune din partea mamei sale. Câștigător al Ursului de Argint la Berlin și a multor altor premii de-a lungul anului 2019, filmul spune povestea lui Benni (Helena Zengel), o puștoaică de 9 ani care se încăpățânează să ajungă acasă, la mama ei, care a pasat-o serviciilor sociale fiind un ”copil-problemă”. Cei din urmă încearcă din răsputeri să îi găsească un cămin stabil lui Benni, însă comportamentul și încăpățânarea copilei fac tot acest proces extrem de dificil.

Am cunoscut-o pe Nora Fingscheidt – aflată la debut în lungmetraj de ficțiune, la Karlovy Vary, în vara acestui an, unde se afla cu filmul ei într-o categorie non-competițională. Îi văzusem filmul cu o lună în urmă la TIFF și devenise unul din preferatele mele – încă este, motiv pentru care m-am bucurat enorm să o cunosc și să pot afla mai multe direct de la ea.

Așadar, Nora Fingscheidt – într-un interviu despre Copilul-Problemă, despre frici, copilărie și ce înseamnă pentru ea a fii regizor.

Ți-ai dorit mereu sa devii regizor?

Să știi că da. Nu știu să îți spun de ce, în familia mea nimeni nu lucrează în domeniul artei, dar când eram mică inventam tot felul de povestioare, pe care le înregistram pe casete; mai târziu, în adolescență, m-am hotărât să devin regizor după ce am ieșit de la filmul Titanic. Vroiam să devin regizor și să refac filmul, ca Jack să trăiască. Nu mi-am dorit niciodată altceva, decât să fiu acel control-freak din spatele producțiilor.

Ți-ai făcut debutul în lungmetraj cu System Crasher la 36 ani. Ai avut o călătorie dificilă până aici?

Nu, călătoria nu a fost deloc dificilă; am lucrat 6 ani la System Crasher, de la vârsta de 29 ani, iar înainte de asta, am regizat un film documentar filmat în Argentina. În timpul studenției am devenit mamă, de aceea tot acest drum a fost, poate, mai lung, dar nu a fost niciodată dificil, am luat-o eu în multe direcții. Sunt fericită că lucrez cu aceeași echipa încă din facultate – directorul de imagine, muzicianul, editorul și costumiera.

Ești și scenarista acestui film. Îți influențează povestea starea și modul tău de a gândi?

Pentru mine tot acest proces de scriere este în general dificil. Când regizezi, ți se oferă o poveste pe care să o conduci, să o orchestrezi alături de actori, împărtășești și colaborezi. Când scrii, nu ai decât o foaie albă de hârtie, ești singur cu gândurile critice din mintea ta. E un proces care necesită multă disciplină, astfel încât să te poți forța să înfrunți acea coală goală. Deci da, modul tău de a gândi când te apuci de scris este important.

Înțeleg că preferi să colaborezi cu un scenarist.

Da. Am mai lucrat cu scenariști și voi continua, însă depinde mult de proiect – sunt unele pe care trebuie să ți le scrii singur. Pentru System Crasher nu a funcționat cu un scenarist, povestea era atât de aproape de sufletul meu, încât varianta cea mai bună pentru film a fost să-l scriu eu. Am avut consultanți pe nenumărate variante ale scenariului, oameni care l-au citit și cu care am purtat dezbateri intense.

Care a fost partea ta preferată în tot procesul de lucru la acest film?

De obicei, cel mai mult apreciez montajul, este etapa în care ai șansa să faci lucrurile și mai bine. Am această frică înainte de orice filmare, că voi distruge totul – poate nu găsesc actorii potriviți sau nu îi aleg eu pe cei potriviți sau poate pur și simplu nu sunt atât de concentrată cum ar trebui într-o zi de filmare și nu-mi dau seama că actoria nu funcționează. Montajul îți oferă ocazia de a te juca cu materialul tău, poate te hotărăști să schimbi ordinea secvențelor sau să tai din ele.

Ai petrecut mult timp la montaj pentru System Crasher?

8 luni de zile. Am avut 120 ore de material, ne-a luat trei luni doar să-l vizionăm. Cred că am fost chiar rapizi cu montajul J

Ți-am văzut filmul la TIFF (Transilvania) și îmi aduc aminte că a fost un Q&A după proiecție, unde ne-ai povestit că Helena a fost a 7-a actriță pe care ai văzut-o, din câteva sute. Deși ți-a plăcut de ea, ai continuat să cauți. De ce?

Din cauza unor cineaști pe care îi admir – ca Michael Haneke care a avut un casting de 6500 de copii pentru Panglica Albă, sau frații Dardenne care au văzut 650 de băieți înainte să aleagă distribuția pentru Băiatul cu Bicicleta – am considerat că asta e rețeta dacă vrei să fii un regizor bun, deci nu mă puteam opri la numărul 7 (râde). Însă casting-ul înseamnă și timp, și bani, nu te poți descurca singur, ai nevoie de oameni care să te ajute iar în cazul meu, 6500 de fete nu era o posibilitate. Cu toate astea, am văzut copii până când devenise ușor ridicol – după fiecare probă, le comparam pe toate cu Helena. Așa am ajuns la concluzia că ar trebui să mă opresc și să încep să lucrez cu Helena pe scenariu.

System Crasher a luat Ursul de Argint la Berlinale anul acesta și Premiul Publicului la TIFF. Cât de mult crezi că poate influența un premiu prestigios viața unui film?

Nu știu să îți spun, încă. Ce s-a întâmplat în urma premiului de la Berlin a fost incredibil, cred că este importantă categoria în care ești nominalizat, într-un festival prestigios; în cazul nostru, am fost norocoși să fim selectați în competiția oficială ceea ce ne-a propulsat în fața reflectoarelor. System Crasher încă se plimbă și a câștigat 13 premii până acum; nu știm cum s-a întâmplat asta în 4 luni de zile de la lansarea sa la Berlin și nu știu nici cât de mult a influențat tot acest parcurs Ursul de Argint, dar știu că ne-a adus foarte multă atenție din partea publicului și a presei.

Ai făcut și documentar și ficțiune, două tipuri de film foarte diferite. Ce îți iei din fiecare și cum te influențează pe tine ca cineastă?

Procesul este într-adevăr diferit – documentarul e ca un Safari, trebuie să fii mereu conștient că se poate întâmpla orice, oricând. Nu cred că te poți relaxa când faci film documentar, nici măcar în zilele tale libere. În ficțiune totul se rezumă la acel moment când toți lucrăm împreună pentru a face filmul. Și montajul mi se pare diferit – la documentar obișnuiesc să scriu scenariul în timp ce montez, în timp ce la ficțiune ai scenariul cu mult înainte de montaj. Cred că filmul de ficțiune îmi provoacă filmele documentare din considerente audio-vizuale, nu e ca și când iau o cameră și am ieșit să filmez; iar invers, documentarul mă învață să am răbdare când filmez filme de ficțiune.

Ce pregătești mai departe?

Am ceva în minte de vreo 12 ani, un film de epocă cu un subiect complicat, pe care cred că e timpul să-l pun pe hârtie. Am mai încercat în trecut, în câteva rânduri, dar nu am reușit niciodată să îi găsesc structura potrivită. Cred că e momentul să-i mai dau o șansă.

Din ce înțeleg de la tine, cam aceeași situație a fost și cu System Crasher.

Da, cred că totul are legătură cu timing-ul – când e momentul potrivit pentru un proiect, se întâmplă. Pe lângă acest film pe care plănuiesc să-l dezvolt, am tot primit oferte de la diferite case de producție, deci e foarte posibil să mai regizez ceva între timp. Nimic nu e sigur încă.

Dar toate sună bine!

Da, abea aștept!

Interviul cu Nora Fingscheidt a fost luat în exclusivitate pentru Films in Frame,  la Karlovy Vary Film Festival, 2019.

Filmul este în cinematografele din România, iar programul îl puteți găsi pe pagina oficială de Facebook a filmului.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.