N-am trăit Revoluția din 1989, o știu doar din poveștile mamei, însă niciodată nu m-au marcat aceste povești la fel de tare cum au făcut-o filmele. Filmele au un alt impact,, sunt o unealtă foarte bună de diseminare a informațiilor și de conștientizare – și atunci când scenariul și actorii sunt extraordinari, e imposibil să nu trezească ceva în tine, să nu te miște. Cel mai nou film regizat de Tudor Giurgiu, Libertate (și selecționat vara aceasta la Sarajevo) m-a transpus direct în mijlocul protestelor de la Sibiu. În micul oraș din centrul țării, o unitate de miliție devine ținta unui asalt violent, generând haos în tot orașul și lupte între milițieni, securiști și civili, nimeni nemaiștiind pe cine să creadă, cine e inamicul și cine e de partea dreaptă a istoriei. Ideea filmului a pornit de la Oana Giurgiu, iar regizorul filmului a fost inițial Napoleon Helmis, cu care Cecilia Ștefănescu a lucrat o bună perioadă de timp la scenariu. Anii au trecut și multe lucruri s-au schimbat – cel mai important, venirea unui nou regizor, Tudor Giurgiu. Despre parcursul de la idee la film, problemele întâmpinate și viața în comunism, am stat de vorbă cu Oana Giurgiu, producătoare și Cecilia Ștefănescu, scenaristă. 

Oana, ideea filmului Libertate a pornit de la tine, tu voiai foarte tare să faci un film despre Revoluție. De ce?

A pornit de la o discuție cu regizorul Napoleon Helmis. Am pornit inițial de la gândul că pentru niște oameni din generația mea filmul ar fi o încheiere firească a unui ciclu. Mi se părea firesc să existe un astfel de film la 30 de ani de la Revoluție. Nu a fost să fie chiar așa pentru că, de fapt, drumul unui film este sinuos și imprevizibil, și asta ne-a împins mult, peste perioada pentru care mă pregătisem eu. Și lucrurile au tot evoluat; în timp am înțeles că n-o să putem face un film despre Revoluția de la București și, când am aflat povestea de la Sibiu, mi s-a părut că este specială. M-a fascinat faptul că, deși credeam că știu totul despre Revoluția din ’89, despre asta nu știam nimic. 

Cecilia, cum ai apărut tu în acest proiect? 

Cecilia: M-a sunat Oana și mi-a spus că împreună cu Napoleon au o idee – el fiind unul dintre participanții  la Revoluție.

Oana: Trebuie să mărturisesc că am vrut ca scriitorul Florin Iaru să fie consultant al scenariului pentru că el și Napoleon fuseseră arestați în 21 decembrie în București. 

Cecilia: Ne-am întâlnit de câteva ori și apoi m-am retras cu materialul enorm pe care am început să-l citesc – mărturii ale unor participanți direcți, multe cărți, urmate de o investigație proprie, toate astea întâmplându-se prin 2016. Cam doi ani, munca a fost individuală. Din momentul în care a apărut Tudor (Giurgiu) în proiect,  ne-am dat un restart și ne-am hotărât să rescriem puțin scenariul. Pe măsură ce descoperi lucruri, devine tot mai greu să le separi și să poți lăsa deoparte anumite povești, care poate sunt extrem de puternice, dar care nu pot fi scrise ca plot-uri secundare.

Oana: Ideea de la care am pornit și pe care o dezvoltaserăm noi s-a schimbat în timp. Era un film cu un buget foarte mare, iar la un calcul matematic finanțarea în formula inițială nu era posibilă, lucrurile nu ne ieșeau nici temporal, Napoleon avand de terminat un alt proiect. Atunci regia a fost preluată de Tudor Giurgiu. 

Aveați amândouă 14 ani la revoluție. Unde vă aflați atunci și ce v-a rămas impregnat în minte, din zilele acelea?

Cecilia: Pentru mine, povestea începe mai devreme. Prin clasa a II-a m-am apucat să scriu poezie și am scris o poezie în 12 strofe care avea un filon profund religios. Tata mi-a citit poezia și mi-a povestit despre ce înseamnă cenzura – noi discutam liber în casă, ai mei ascultau Radio Europa Liberă, ca majoritatea familiilor pe atunci. Am primit cea mai scurtă și pragmatică lecție despre privarea de libertate și lumea în care trăiam. 

Îmi aduc aminte de părinții mei ca de niște oameni foarte chinuiți de lumea în care trăiau. Îmi permit să fac o paranteză scurtă – într-o după-masă de iarnă, veneam cu mama de la un gostat, de unde cumpăraserăm un carton cu ouă. Încercam să ne facem loc prin niște troiene de zăpadă, eu ținând-o pe mama de palton și, la un moment dat, m-am dezechilibrat și am căzut amândouă, iar ea a  scăpat cartonul cu ouă. Mama, cu mâinile înghețate, a cules gălbenușurile de ouă de pe jos, în timp ce plângea. Deși viața noastră mergea într-un ritm normal, am participat la viața unor oameni care nu-și găseau locul. Pe 16 decembrie, când toată lumea fierbea după evenimentele petrecute la Timișoara, mirosea a revoluție în aer. 

Oana: Eu am plecat la Piatra Neamț pe 17 decembrie, am trăit Revoluția în fața televizorului. Mi-aduc aminte că am vrut să ieșim și noi, eu și unchiul meu, și ninsese în Piatra, iar în oraș erau numai urmele pașilor noștri, nu se întâmpla nimic. Pe 21 decembrie, anunțaseră la Europa Liberă să stingem toți luminile la 8 seara și să aprindem lumânările în case. Așteptam cu foarte multă emoție, cu frică chiar, ce va urma. 

Cecilia: Pe 21 decembrie a apărut un zvon că a murit poetul Florin Iaru și vestea m-a făcut să plâng – mă gândeam că un scriitor (ce voiam să devin și eu când mă făceam mare) a murit pentru libertate. Mi s-a părut îngrozitor. A doua zi am ieșit cu mama în stradă, la Televiziune era vâltoare, însă n-am stat  mult, pentru că un domn a venit să îi zică mamei să mă ducă acasă căci eram în pericol. Atunci am simțit frică. Revoluția a fost un moment foarte important, pentru care le sunt recunoscătoare părinților mei. 

Oana: Părinții noștri ne spuneau aproape zilnic să nu spunem nimănui că ascultăm Radio Europa Liberă – știam de mici că este periculos ce facem. Pentru mine a fost un moment definitoriu, având doar 14 ani, o vârstă la care te formezi. Am câștigat libertatea de a putea spune ce cred și n-aș putea să mai renunț vreodată la ea – nu știu dacă generația tânără poate înțelege cât de important este să poți spune ce crezi. 

Cecilia: 14 ani este vârsta perfectă să înțelegi ce vremuri părăsești, să nu fii atât de mic încât să nu înțelegi și nici atât de mare, încât să te fi afectat. 

Cum vă raportați acum la ce ați trăit în comunism – există traume sau frici cu care încă vă luptați?

Oana: Da, îmi revin tot felul de lucruri de când a izbucnit războiul din Ucraina. Noi cred că înțelegem mult mai bine ce înseamnă să trăiești în minciună, în pericolul ăsta iminent, decât alții care nu le-au trăit. Nu trăiesc cu frică, pentru că ne-am câștigat libertatea, dar sunt multe lucruri care și-au pus amprenta asupra noastră.

Cecilia: Eu simt că mai învăț câte ceva cu fiecare zi care trece. Am trecut printr-o perioadă abominabilă, căreia i-am supraviețuit. Eu încă port frigul de dinainte de ’89 în oase. Iarna îmi este frig în casă și am nevoie să stau la căldură. Mă terorizează simpla idee că aș putea avea sub 20 de grade în casă. Altfel, în lumea de azi suntem liberi să căutăm adevărul și să denunțăm minciuna și ăsta este un lucru extrem de important. Fără discuție că la nivel politic există minciună, manipulare, corupție.

Oana: Există o motivație pentru asta, parcursul istoriei țării ăsteia, a făcut ca noi să nu avem încredere în politicieni. Din cauza frecvenței cu care regimurile, puterile și domnitorii s-au schimbat, nu ai cum, pur și simplu. 

Se spune că s-au făcut prea multe filme despre comunism. Voi cum vedeți lucrurile?

Cecilia: Și pentru generația noastră, și pentru cele mai tinere, e un parcurs natural, sunt niște întrebări pe care trebuie să ni le punem. Cred că sunt încă multe lucruri de spus și mi-ar plăcea să aflu și ce întrebări își pun alți colegi din breaslă – ne punem întrebări din poziții diferite. La Libertate am avut discuții în contradictoriu cu Oana, cu Tudor, cu Napoleon și e și normal, pentru că sunt perspective diferite, deci există constant lucruri noi de descoperit. Cred că cei care s-au saturat de filme despre comunism sunt cei din generațiile mai în vârstă, care sunt sătui, vor să vadă și altceva, însă simt că interesul renaște.

Acest interviu poate fi citit și în numărul tipărit al anului 2023, disponibil acum în shop-ul nostru. 

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.