„Spioni de ocazie” (2021), al doilea documentar al Oanei Giurgiu ca regizoare, este acum în cinematografe. 

Bazat pe fapte și mărturii reale, filmul recreează povestea unor acțiuni de spionaj neobișnuite, care au marcat definitiv desfășurarea celui de-Al Doilea Război Mondial: recrutarea unor tineri sioniști din Palestina, trimiși înapoi în țările lor de origine din Europa de Est, inclusiv în România, pentru a obține informații despre germani. 

Oana Giurgiu a dat peste această poveste în timpul realizării primului documentar, „Aliyah DaDa” (2015), despre emigrarea evreilor din România spre Palestina.

Cu ocazia lansării noului film, i-am propus o discuţie despre cele trei ipostaze ale sale: regizoare de documentare, producătoare a mai multor filme româneşti şi străine din ultimii 15 de ani (printre cele mai recente, „Spirala”, „Servitorii” sau „Moromeţii 2”) şi director executiv al celui mai mare festival de film din România, TIFF. 

Discuţia face parte din rubrica lunară de interviuri extinse cu oameni de film consacraţi, de la regizori, actori şi producători, la directori de imagine, monteuri şi critici.

Ai spus într-un interviu că nu ai un interes special pentru istoria evreilor, dar că ai fost împinsă de curiozitate spre tema asta. Însă e suficientă doar curiozitatea pentru a petrece atât de mult timp cu un subiect? Nu mai e nevoie şi de altceva? 

Am spus că sunt foarte curioasă şi că din curiozitate încep un proiect. Dar am un interes foarte mare pentru istorie. Nu neapărat pentru istoria evreilor. Nu fac un cadou poporului evreu cu filmele astea. Cadoul este al meu, al generaţiei mele, al generațiilor care vin după mine. 

Răscolind trecutul, îmi dau seama că ei (evreii – n.r.) şi-au documentat mai bine istoria. O istorie care nouă nu ne-a fost accesibilă foarte mult timp. De exemplu, anii ‘50-’60 sunt foarte înceţoşaţi. De asta acum se întâmplă ca mulţi dintre noi să ne întoarcem la subiecte din perioada respectivă. Sunt convinsă că regizorii care fac filme artistice sau documentare ce tratează zona asta o fac din curiozitate, din cauza faptului că nu au ştiut foarte multe despre acei ani. 

La un moment dat, când am fost întrebată de public la o proiecție cu primul film în Israel de ce fac asta pentru ei, am spus-o din capul locului că nu sunt evreică şi că mi-a fost foarte greu să o iau de la zero şi că nu o fac pentru ei, ci pentru generaţia mea, atât din România, cât şi din Israel. La al doilea film, am făcut-o pentru generaţia mea din România, Ungaria, Slovacia, Israel. Trebuie să fim conştienţi că istoria este ca o tablă de şah: muţi într-un loc, dar trebuie să faci ceva și-n altă parte, pentru că altfel rămâi descoperit.

Îmi place istoria, mă interesează acest subiect, aşa că vreau să ştiu că prin documentar, chiar dacă e un hobby, adică nu e principala mea activitate, am lăsat în spate lucrurile descâlcite. Asta e ceea ce îmi doresc. Dacă ceea ce am făcut poate să ajute pe cineva să lumineze puţin nişte lucruri şi să meargă mai departe să documenteze subiectul, mi se pare că mi-am atins scopul. Dacă un istoric vine şi îmi spune că a descoperit prin filmul meu lucruri pe care nu le ştia, asta înseamnă un mare premiu.

Mă obsedează faptul că nu ne păstrăm memoria. În schimb, poporul evreu o face. Asta e, au plecat evreii din România, m-am „agăţat” şi eu puţin de ei şi am mai descâlcit nişte lucruri. 

Ce te ţine atât de mult timp legată de un subiect şi te împinge să îl duci mai departe? Mai ales că spui că documentarul e un hobby pentru tine. 

E un hobby, dar e ceea ce îmi place cel mai mult. Nu te gândi că îmi place să fiu producător. Îmi place mai mult să organizez evenimente decât să fac producţie de film, dar nu şi decât să fac film. E profesia pe care am fost obligată s-o întrerup fără să mă fi săturat de ea. Ne-am despărțit, dar încă ne iubeam.

Şi fără să fi spus ce aveai de spus.

Nu apucasem să fac mare lucru în televiziune (înainte de a intra în lumea cinematografiei, Oana Giurgiu a lucrat mai mulţi ani în televiziune, realizând în special reportaje – n.r). Nici nu mă interesa să fac televiziune. Am plecat din televiziune şi m-am apucat să lucrez în film, într-o perioadă în care nu existau bugete pentru reportaj. Se făceau emisiuni de studio, ceea ce mă pe mine nu mă satisfăcea. Atunci, am căutat într-o altă meserie să-mi satisfac această nevoie de a fi nomadă.

Care sunt fricile tale când te apuci de un proiect ca regizor?

Nu-mi pun problema aşa. Întâi răscolesc foarte mult şi adun. Ştiu din capul locului că o să pot să fac ceva din asta. Nu mi-e frică. Frica se instalează mult mai târziu, când nici măcar nu eşti convins dacă ce faci nu o să fie o tâmpenie, o aiureală. Mă refer la aceste două filme pe care le-am făcut. Altfel, nu ăsta este modul în care eu am fost educată să lucrez. În televiziune, am făcut foarte mult reportaj şi interviu. Cu ele mă simt ca peștele în apă. Problema e că aici (la Spioni de ocazie – n.r.) nu mai aveam pe cine să intervievez. Oricum, am început să fac altfel filmul, şi după aia mi-am dat seama că nu funcţionează.

Opţiunea de a folosi reenactment-ul prin fotografie te-a salvat, pentru că, fiind vorba de operaţiuni secrete, scopul lor era tocmai să nu lase urme, astfel că te-ai confruntat cu o dificultate suplimentară, aceea de a nu avea imagini.

Absolut. Nu ai cum să ilustrezi. Eu am făcut două filme. Un film (Aliyah DaDa – n.r.) în care practic aş fi folosit fotografii dacă ele ar fi existat, dar din perioada aia erau doar portrete. Atunci, am găsit soluţia de a face colaj punând fotografii moderne pe dedesubtul unor portrete. Iar acum am făcut un film despre nişte spioni a căror activitate era evident că nu putea fi ilustrată. 

Am găsit soluţia asta (cu reenactment-ul prin fotografii – n.r.) după ce în prealabil am crezut că pot să fac un film bazându-mă pe interviuri cu descendenţii. Dar nu a funcţionat. După ce am alergat mult după ei, a fost foarte greu să iau decizia de a anula şi de a renunța la toate interviurile şi de a începe totul altfel. Fricile acolo apar, când nu știi dacă ceea ce faci are sens sau e o prostie.

Provocarea principală a filmului mi se par cantitatea uriaşă de informaţii, numărul mare de personaje şi de fire narative, amestecul de ţări. Cred că a fost şi pentru tine dificil să încerci să faci totul cât mai clar şi coerent.

Să fac cât de cât curat şi să fie totul limpede. Eu nu îi cer spectatorului să ţină minte toate numele şi toate iţele poveştii după ce vede filmul. Asta nu are niciun sens. Dar trebuia să le pun cumva în ordine în film. La un astfel de film, te poţi întoarce, dacă te interesează, să îi dai stop şi să îţi notezi şi să citeşti nişte cărţi mai departe. El însuși funcționează ca un document pentru cine va fi vreodată interesat de povestea asta mai mult. Dacă nu, rămâi doar cu o tablă de şah, din care înţelegi că o mişcare pe care o face cineva într-o perioadă de criză, aşa cum era anul 1944, în timpul războiului, are repercusiuni în altă parte. Practic, vezi înlănţuirea lucrurilor pusă în contextul politicilor mai multor ţări. 

Istoria pe care o învăţăm este o istorie mai degrabă națională. Nu îţi explică nimeni de ce se întâmplă niște lucruri şi ce efecte sunt într-o ţară de lângă. De exemplu, începe războiul în Ucraina, dar, ce să vezi, are repercusiuni la București, Cluj, Isaccea. Totul se debalansează când ceva se întâmplă. 

Deci nu era o opţiune să te concentrezi doar pe spionii trimişi în România?

Ba da. Suntem cu toţii construiți să ne intereseze ce e în ograda noastră. Am vrut să fac un film despre aceşti spioni care s-au întors în România, mai ales că ştiam ce s-a întâmplat cu ei şi după ce s-a terminat războiul. Doar că pe traseu mi-am dat seama că nu e chiar atât de simplu şi nu poţi să separi lucrurile. De exemplu, spionii care au acţionat în Ungaria erau născuţi la Cluj. Ok, Clujul nu era în România în perioada respectivă, dar acum e. Mă interesează să ştiu ce s-a întâmplat în Ungaria cu ei. Iar dacă mă interesează ce s-a întâmplat în Ungaria, mă interesează şi că un român care ar fi vrut să intre în România prin nord s-a rătăcit în Slovacia, de unde nu s-a mai întors. 

Mi-am dat seama că nu pot să fac lucrurile aşa şi că fac aceeaşi greşeală pe care o face toată lumea. De fapt, la niciunul dintre filme nu am lucrat cu istorici pe cercetare, pentru că dacă lucrezi doar cu unul, atunci el te duce în aceleaşi locuri în care a mai fost şi în care au mai fost şi ceilalţi. Nu ai libertatea să te duci tu aiurea, să faci ceva ieşit din tipar.

Cum îţi influenţează experienţa de producător felul în care faci propriile filme?

O influențează şi pozitiv, şi negativ. Pozitiv pentru că ştii foarte bine cât să te arunci, ce poţi să îţi permiţi din banii pe care ai. Negativ pentru că la un moment dat faci rabat de la nişte lucruri la care regizorii care nu sunt producători nu fac rabat. De asta, uneori îi invidiez, pentru că eu ştiu că nu o să pot să fac aşa. Dar, până la urmă, faptul că am o minte de producător m-a şi ajutat să rezolv nişte lucruri pe care altcineva nu le-ar fi putut face. Am ştiut să caut în nişte locuri. 

Ce ţi se pare cel mai greu în producţia de film în România?

Poate am obosit sau poate că toată lumea a obosit, dar cel mai greu este să duc în spinare fragilitatea emoţională şi psihică a echipei. E foarte greu. Tot glumesc când aud întrebarea: Ce calităţi ai nevoie ca să fii producător? Ai zice că a fi finanţist. Nu, eroare. Ar trebui să fii în primul rând un bun psiholog şi un bun mediator de conflicte. 

Ştii care e problema? Problema este că degeaba visezi. Voi, criticii, vedeţi filmele de departe, gata făcute. Cei care citesc scenarii îşi imaginează cum se vor întâmpla lucrurile. Toţi îşi imaginează o chestie omogenă. Nu, este o fabrică. Problema este că tot ce ai visat tu vreodată înainte să înceapă filmul colapsează practic în clipa în care ajungi în prima zi pe platoul de filmare, când încep nişte chestiuni de tipul: nu e cafea la timp, nu a mers generatorul, nu există loc de parcare. Chestii omeneşti care fac să dispară catharsisul pe care îl visa regizorul. Trebuie să fii un regizor foarte puternic să poţi să treci peste toate lucrurile astea.

Eu, de exemplu, dacă aş putea, în zona de documentar aş păstra echipa cât mai mică, dacă nu ar exista totul felul de reguli care par săpate în piatră. Dar de ce trebuie să facem aşa şi nu putem face altfel?

Dar acestea sunt probleme care se întâlnesc peste tot. Eu te întrebam mai degrabă de sistemul de producţie românesc. De exemplu, cam toată lumea se plânge că nu sunt bani suficienţi.

Sigur că e foarte greu să găsești finanţare pentru un film, dar asta, iarăşi, este valabil pentru multe ţări, nu numai pentru România. Fiecare ţară are are particularitatea ei, doar că, ce să vezi, în ţările în care e mai greu să faci rost de bani parcă filmele sunt mai bune decât alea din ţările în care banii sunt la discreţie. Poate că lipsa banilor te obligă să fii puţin mai creativ, puţin mai flexibil. 

Ca producător, încerc să fiu creativă într-o zonă în care pot să fluidizez puţin filmul, să zicem. Acolo îmi bag eu coada. De exemplu, în alegerea locurilor unde mergem să filmăm. Duc regizorul în locurile care mi se par mie că se potrivesc cu povestea. Ca producător, ai foarte puţină marjă de mişcare în zona creativă. Sunt atâţia care trebuie să fie autori pe platou, nu mai ai loc şi tu. Dar pe mine nu mă încălzeşte asta. Nu îmi e de ajuns. Nu sunt om care face loc de parcări şi numără bani, deşi mai fac şi asta, pentru că vreau ca lucrurile să curgă cât mai bine pentru regizor, să nu simtă ce spuneam mai devreme.

Mai spuneai că în alegerea proiectelor pe care le faci ca producător cel mai mult contează oamenii, pentru că urmează să petreci câţiva ani cu un regizor în realizarea unui film. 

Îţi jur, sunt în stare să semnez cu sânge pe agenda ta că nu o să mai fac în viaţa mea niciun film decât dacă îmi place să lucrez cu regizorul respectiv. De ce spun asta? Pentru că vreau să îl ajut să facă filmul. Şi vreau să o fac cu inima deschisă. Nu mă pot duce ca la fabrică. Mă dăruiesc foarte mult. Îmi ofer timpul meu. Timpul pe care aş putea să îl petrec făcând altceva. Timpul pe care aş putea să îl petrec cu oameni care-mi sunt dragi, să văd locuri care îmi plac, să fac alte lucruri, să fac filme care îmi plac mie, de exemplu. Aşa că vreau să fac asta (producţie – n.r.) pentru un om la care ţin. Asta înseamnă un om al cărui talent îl respect.

Nu e important să te şi regăsești în nişte subiecte? Nu ar trebui să conteze şi asta?

Ba da, bineînțeles. Evident că nu o să fac o prostie numai pentru că îmi place să beau bere cu regizorul. Dacă asta ai înțeles, eşti în eroare. Sigur că trebuie să fie un proiect care să merite să îţi pierzi nişte ani cu el. Poate să fie un regizor foarte mare, dar să fie un film prost sau să am o relaţie proastă cu el. Nu mai vreau să fac asta. Oricum nu prea am făcut-o. Cred că am două lucruri pe care aproape că le regret, dar atât. 

Unul dintre cele mai mari complimente pe care le-am primit de la un regizor, un regizor foarte dificil, a fost de la Kornél Mundruczó, care a venit şi mi-a zis la finalul unui film foarte greu: „E primul film la care nu am simțit producția”. Asta este ce îmi doresc să fac pentru un regizor, să nu simtă toată greutatea din spate, chiar dacă oricum o va citi pe faţa mea.

Cum vezi rolul TIFF astăzi, după doi ani pandemici, în care totuşi festivalul s-a desfăşurat, chiar fizic, şi după 20 de ediţii?

Nu pot vorbi în numele festivalului, pentru că fiecare membru al echipei are o imagine diferită asupra lucrurilor. Spun ce cred eu. E o privire amestecată şi cu perspectivă de producător.

Şi perspectiva celei pe care mulţi o consideră pilonul principal al festivalului.

Nu e adevărat. Când începe festivalul să se desfăşoare, e adevărat că sunt un motor important. Dar, până acolo, intru în festival foarte târziu. Aproximativ cu o lună înainte.

 Încerc să mă detaşez şi să privesc puţin de deasupra întregul angrenaj al filmului. Cred că festivalurile, inclusiv TIFF, devin o chestie foarte boutique, premium, de care se va bucura numai o anumită lume, care îşi doreşte foarte mult. Ele devin aşa din cauza faptului că distribuţia în cinema, oricât de mult am încerca noi să o susţinem şi să tragem de ea şi să fim romantici, uşor-uşor se topeşte. Chiar dacă nu îmi doresc asta. Mi-aş dori să fie boom-ul din cinema care era când eram eu mică. Din păcate, anumite filme, din ţări care nu sunt ţările vedetă care livrează film, vor putea fi văzute mai degrabă în festival. Acolo le vei putea întâlni şi te vei putea bucura de ele. Probabil că festivalul devine locul de întâlnire multicultural în care poţi să descoperi ceva nou din altă parte. Or, pentru asta trebuie să ai o mare dragoste pentru film, să fii acolo. Va fi un loc de întâlnire al celor care iubesc filmul. Cum a fost întotdeauna. Şi cum noi ne chinuim să fie în continuare. Poate că e mult spus ne chinuim – asta e datoria noastră, asta ne-am propus, asta facem, să aducem întotdeauna un public nou, să tragem de mânecă studenţii care ajung în Cluj, să provocăm alte generaţii să vină să vadă film. 

Spre deosebire de platformele de streaming mainstream, festivalurile propun un curatoriat.

Un festival îţi oferă un ghidaj. Te duci pentru că ai încredere în curator, care îţi propune nişte filme. Ajungi acolo, descoperi un regizor, pe care poate îl urmăreşti mai departe. De exemplu, mulţi dintre cei care au câştigat de-a lungul timpului la TIFF şi care erau la primul film au ajuns să fie regizori mari. Mihai Chirilov a demonstrat că a avut nas pentru autorii aflaţi la început.

Trecem printr-o perioadă extrem de diferită de momentul în care a început TIFF, ba chiar faţă de acum câţiva ani. Totul devine foarte polarizat. E o luptă foarte puternică între conservatori şi progresişti. Anul trecut a fost un mic scandal în timpul TIFF în jurul prezenţei la festival a dansatorului Serghei Polunin, considerat un susţinător al lui Vladimir Putin. De asemenea, am colegi mai tineri care contestă TIFF. Cum vezi poziţionarea festivalului în tot acest peisaj?

Noi nu suntem o singură voce, suntem o grămadă de voci. Ce mi se pare important este că la un moment ne-am aliniat și ne-am respectat nişte decizii. Povestea cu Polunin mi se pare complet deplasată, pentru că acolo era cu totul altceva. Nu avea nicio treabă cu filmul. Opţiunea lui Polunin e opţiunea lui Polunin. Ceea ce TIFF a făcut şi o va face întotdeauna, cu toate riscurile de a crea controverse, va fi să fie o platformă de expresie pentru autorii de film.

Suntem cu toţii pe aceeaşi pagină în privinţa următorului lucru: urâm din străfunduri acest cancel culture. TIFF nu a făcut şi nu va face niciodată asta. Au fost regizori cu care noi eram în conflict, de exemplu, dar TIFF s-a deschis pentru ei. Au avut o platformă în care să-şi arate filmele. Noi suntem dincolo de lucrurile astea. Până la urmă, spectatorul e dincolo de lucrurile astea. Există un spectator pentru oricare dintre filme.

Totuşi, un festival nu ar trebui să fie atent la ce se întâmplă în jurul lui?

Ba da, un festival e atent la ce se întâmplă în jurul lui şi un festival oferă şanse acestor oameni să se exprime, asta e tot. Oferi şansa oricui să-şi exprime punctul de vedere. Ne-am asumat şi criticile, şi protestele, şi controversele, dar nu am făcut cancel niciodată, nimănui. Trust me. Dacă ţi se pare că e cineva care nu a fost la festival, nu a fost pentru că nu a vrut să fie, nu pentru că nu i s-a oferit şansa sau nu a fost invitat.

Deci tu spui că o decizie de a nu avea la festival un personaj ca Polunin ar însemna un fel de cancel culture?

Nu are sens să discutăm despre Polunin, după părerea mea. Eu, personal, am aflat la câteva luni distanţă de TIFF că a fost un scandal legat de Polunin. Nu am înţeles ce scandal. Ok, e opţiunea lui să îl tatueze pe Putin pe piept.

Da, dar acum, într-un context precum războiul din Ucraina, se dovedeşte că nu s-ar mai putea lua o astfel de decizie, de a invita pe cineva ca el.

Dar asta e trist. Dincolo de faptul că îl are tatuat pe Putin pe piept, Polunin este un mare dansator. E trist că el nu poate să danseze, din cauza cancel culture. Noi n-o să facem asta pentru filme. Cred că este o prostie foarte mare. E părerea mea. Nu am citit atât cât să o combat altfel decât prin lucrurile pe care le-am întâlnit pe teren. Cred că discriminarea pozitivă este la fel de nocivă ca discriminarea negativă. Şi-a dovedit incompetenţa de-a lungul timpului. Nu mă refer acum la filme, ci în general. Toate lucrurile care sunt exagerate o să crape la un moment dat undeva. Şi o să crape urât. A pune cuiva pumnul în gură nu poate să aducă decât ceva rău. Nu are cum să aducă ceva bun. Faci implozie şi nici nu speri că ceva se va schimba dacă omul ăla nu are puterea să vorbească. 

Nu vreau să mă încadrez în niciun fel de curent de opinie. Sunt opiniile mele şi le duc mai departe. Mă enervează aşezarea pe sertăraşe. Şi, în general, mă enervează foarte tare expresia „nu se face aşa”. Dacă vrei să-mi cadă tot părul, zi-mi „nu se face aşa”. Cine a hotărât că nu se face aşa? Dacă toată viaţa aş fi ascultat de „nu se face aşa”, atunci nu aş fi făcut nimic. Nu sunt de acord cu asta. Nu mă interesează. Am văzut ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Eu chiar pot să vorbesc, pentru că mi-am băgat nasul în nişte perioade foarte nasoale. Am văzut ce s-a întâmplat când li s-a închis gura unora sau altora în anumite momente. Nu ştiu să zic soluţii, dar sigur asta nu e ok. 

Sigur, trebuie să ai discernământ şi să nu aduci extremişti. După părerea mea, singura soluţie este să te prinzi la timp cine e extremist. E foarte dificil, aşa că nu pot decât să urez succes oricui curatoriază. Toată lumea o să simtă la un moment dat că ceva e într-o extremă sau alta. Orice extremă e nocivă. Orice discriminare pozitivă sau negativă e nocivă. Orice cancel este nociv.

Suntem în contextul lansării unui nou film al tău ca regizoare. Ca producătoare, ai fost implicată de asemenea în distribuţia în cinematografe a multor filme româneşti. TIFF este la rândul său o platformă bună de lansare a filmelor. În calitate de critic şi jurnalist, mi se pare trist că filmele româneşti, chiar şi dintre cele premiate, ajung să adune fiecare doar câteva mii de spectatori. Sigur, explicaţiile sunt multe. Dar aş vrea să ştiu cum vezi tu asta.

Nu contează cum o văd eu, pentru că mulţi dintre ceilalţi nu sunt dispuşi să o vadă. Culmea este că pandemia nu a făcut ca lucrurile să se limpezească mai mult şi să ne vină nişte idei. Nu am soluţii, pentru că, dacă le aveam, le-aş fi făcut. Am frânturi de soluţii, dar ce pot să zic sus şi tare este că lucrurile se schimbă. Comportamentul de consum al publicului se schimbă, iar pentru asta noi ar trebui să ne aşezăm cu picioarele în apă rece şi să ne gândim la o soluţie. Distribuţia nu mai este ceea ce ştiam noi. Numai că, iarăşi, sunt nişte generaţii de oameni care sunt puţin obosiţi şi plictisiţi şi nu sunt atât de flexibili şi nu vor să caute variante şi soluţii. Iar ei sunt cei care decid. E mai confortabil să faci ce ştii că ai făcut o viaţă întreagă, numai că asta nu mai funcţionează. Am auzit recent o expresie care m-a amuzat: „Caduc şi obsolet”. E caduc şi obsolet, înţelegi? Serios, hai să ne prindem la un moment dat că este târziu şi că trebuie schimbate lucrurile. Nu e trist. E trist doar că nu ne dăm seama că nu aşa se face treaba. 

O mare parte a problemei este, totuşi, absenţa cinematografelor pentru filmele româneşti.

Ştii ce lipseşte? Lipseşte un cinematograf mic. Lipseşte o sală mică, o sală butic. În multe oraşe. Nu poţi să arăţi un film şi să speri că mai aduni 300 de oameni. Serios. Hai să facem săli de evenimente de 300 de oameni. Ar fi mult mai simplu şi mai util. La asta mă gândeam zilele astea. Mie nu-mi pasă (ca regizor – n.r.), pentru mine şi un singur om în sală este un public. Eu înţeleg asta, pentru asta am făcut filmul, ca el să fie văzut de cineva. Ştiu foarte bine cum merg lucrurile şi nu am aşteptări foarte mari. De fapt, nu mai poţi să mai promovezi lucrurile aşa cum o făceai odată, când credeai că, dacă apare ceva la o emisiune de televiziune, filmul s-a promovat. Cred că trebuie crescute comunităţi. Cred că sarcina trebuie să cadă pe spinarea celui care administrează un centru cultural. El trebuie să îşi creeze o comunitate.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.