Pentru că peisajul cinematografic autohton este într-o continuă schimbare, iar numărul de tineri talentați care se fac auziți și văzuți a crescut considerabil în ultimii ani, am invitat doi actori tineri, născuți după căderea comunismului, să intervieveze două nume grele din generațiile anterioare.

În a doua parte a interviului, Șerban Lazarovici, cunoscut pentru rolurile din Tipografic Majuscul (r. Radu Jude) și Metronom (r. Alexandru Belc), și-a dorit să discute cu Andi Vasluianu (Despre oameni și melci, Libertate). În prima parte, Ana Dumitrașcu, nominalizată la GOPO pentru rolul principal din Imaculat (r. Monica Stan, George Chiper-Lillemark) a invitat-o la dialog pe Tora Vasilescu (Proba de microfon, Croaziera). 

***

Șerban: Cum arăta studenția pe vremea ta?

Andi: Am intrat în 1995 în ATF, actualul UNATC. Eram amărâți majoritatea, mâncam sandwich-uri de la un coleg, care stătea cu părinții. Stăteam foarte mult în facultate, aveam cursuri de actorie aproape în fiecare zi și de multe ori, stăteam peste program. Erau patru  ani de facultate, ultimul fiind pregătirea unui spectacol. Pe atunci nu exista master sau doctorat – nu cred că un artist are nevoie de doctorat, mi se pare mult mai importantă experiența pe scena, sau pe un platou de filmare, decât un doctorat în actorie. Și, din cauza acestui doctorat, mulți colegi actori foarte buni nu pot preda în facultate. 

Șerban: Chiar discutam cu colegii și ne întrebam de ce actori de vârsta și cu experiența ta nu vin să ne predea?

Andi: Măcar la master de s-ar putea, să vină un actor să lucreze două  luni cu studenții. 

Șerban: Dacă ar fi să te întorci acum în studenție, când ai alege să faci facultatea?

Andi: Aș face-o tot în anii ’90, poate chiar și mai devreme. Focusul profesorului era mai mult pe tine, pe a te cunoaște – asta făcea mult și profesoara noastră, Sanda Manu, de a descoperi exact ce poți, ce bagaj ai și nu ai. Profesorii erau mult mai axați pe a te învăța meserie. În ziua de azi mi se pare că se pune foarte mult accent pe imagine; e mai superficială școala de astăzi. 

Șerban: Dar ți se pare mai greu pentru un absolvent să practice meseria asta față de cum era atunci?

Andi: Este clar mult mai greu. Chiar acum sunt blocate zeci de locuri în teatru, ceea ce înseamnă că tu sau un alt tânăr actor nu ați avea cum să vă angajați. Doar să deveniți colaboratori. Sunt și mult mai mulți studenți pe an.

Șerban: 60.

Andi: Enorm. Când eram eu student, eram maximum 30 pe an. Ce aveți voi și nu aveam noi sunt teatrele private. 

Șerban: Știu că vii dintr-o familie de artiști, tatăl și bunicul tău au lucrat în teatru. A contat influența lor asupra ta?

Andi: Da, dar nu prea mult. Cu bunicul nu am avut o relație foarte apropiată, iar ai mei au divorțat la un moment dat și de pe la 15 ani m-am descurcat singur. Alegerile pe care le-am făcut au fost din proprie inițiativă. Ce am preluat de la tatăl meu este pasiunea pentru teatru și film. El mă plimba pe la teatru și cinematecă, el mi-a deschis ușa spre lumea asta. 

Șerban: Cu tata am fost prima dată și eu, la teatru. Și la film, la A fost sau n-a fost, aveam doar 6 ani. Însă nu am avut sprijinul alor mei din start, să dau la actorie și pentru mine a contat mult, m-a influențat. Acum au înțeles că asta vreau să fac și sunt ok.

Andi: Când eram student, l-am chemat pe tata la un examen și, la final, mi-a mărturisit că nu crede că aș fi putut face altceva. A însemnat enorm pentru mine. 

Șerban: Ai jucat în serialul Profu, alături de foarte mulți actori din generația mea. Ce părere ai despre noua generație, ți-a plăcut să lucrezi cu actori așa tineri?

Andi: Îmi place mult să lucrez cu tinerii. De fiecare dată îmi dau seama că generațiile sunt asemănătoare când facem aceeași treabă – când își învață textul, caută să înțeleagă, e acolo cu mine. Am avut aceeași senzație jucând cu Victor Rebengiuc sau cu Vlad Brumaru, un actor tânăr, foarte talentat. Totul ține de profesionalism. 

Șerban: Îmi aduc aminte că aveam 12 ani și ai venit la Botoșani cu Despre oameni și melci. A fost un moment când am realizat că mi-ar plăcea să fiu ca tine, ca actorii din film. Este o amintire specială pentru mine, încă am posterul semnat de tine și Tudor Giurgiu. Te-ai gândit vreodată când te-ai apucat de actorie că vei ajunge inspirație pentru tineri?

Andi: Clar nu, nu atunci. Dar pe parcurs m-am gândit că tinerii care ajung să facă această meserie și vor să o practice e important să înțeleagă că cei pe care îi admiră poate nu sunt ceea ce par. Am avut și eu deziluzii, m-am agățat și eu de actori pe care i-am admirat, până să încep să lucrez cu ei, dar am cunoscut și actori care nu m-au dezamăgit și în continuare mă înclin în fața lor. Sunt adeptul normalității, recunosc că încă bâjbâi și nu știu exact cum e cu meseria asta, uneori pierd informații, iar le prind, iar le pierd. 

Șerban: Cred că este firesc, suntem într-o continuă căutare. Tu aveai vreun model în România, vreun actor cu care ai fi vrut să lucrezi?

Andi: Nu, nu neapărat. A fost un singur actor care mă impresiona mai tare – George Constantin, dar mă uitam la un talent pe care nu puteam să-l egalez. Pe urmă, cunoscând actori și lucrând cu ei, mi-am dat seama de o calitate pe care o aveau toți:  erau foarte pregătiți și se simțeau tare prost când nu le ieșea și lăsau să se vadă că au greșit, iar mie asta mi s-a părut fenomenal. Cu cât înaintezi în vârstă și ești mai cunoscut, lumea așteaptă mai mult de la tine. 

Șerban: Au existat vreodată momente în care să te simți descurajat?

Andi: M-am gândit de multe ori că nu sunt făcut pentru asta. Când eram în trupa lui Dan Puric, în care am intrat în anul III de facultate, am lucrat foarte mult pe mișcare și mi-am descoperit expresia corpului și cum să mi-l folosesc. Într-una dintre zile, la repetiții, nu-mi ieșea nimic și am plecat de acolo supărat .Și mergând așa, singur, m-am întâlnit cu un coleg de facultate, mai mare decât mine care m-a întrebat ce fac, eu i-am spus că n-am chef să vorbesc și zice: „Uite atât îți zic și te las – tu stai acolo, eu stau aici. Eu îți ocup ție locul? Nu. Tu mi-l ocupi pe al meu? Nu. Așa e și cu actoria, o să-ți găsești tu drumul tău”. Mi-a zis o chestie extrem de banală, dar de care aveam mare nevoie în momentul ăla. Un defect al tinereții, pe lângă lipsa de răbdare, e că te compari constant cu alții, și eu făceam asta. Ceea ce este o tâmpenie, iar sfatul colegului parcă mi-a dat un refresh. 

Șerban: Și acum, având experiență, mai ai perioade din astea, de neîncredere?

Andi: Da și le și simt când vin. Din reflex – mă sperii și apoi mă adun și tot așa. Nu cred că se va opri vreodată – dacă ești cinstit cu tine, știi prea bine când ți-a ieșit și când ai fi putut să joci mai bine.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii noștri