În fiecare an, ne întoarcem atenția spre acele categorii de nominalizați ale Premiilor Gopo, care propun cineaști aflați la început de drum. Dacă în urmă cu doi ani am stat de vorbă cu cei nominalizați la categoria Tânără Speranță, anul trecut i-am provocat la un interviu și o sesiune foto retro pe cei din secțiunea Debut. Anul acesta am ales, pentru a doua oară, tinerele speranțe ale anului 2023: Ilinca Neacșu, Ioana Chițu, Mișu Ionescu, Cristina Popa și Ana Indricău, cinci tineri cu vise mari, multă dragoste pentru artă și care, prin munca lor, își doresc să contribuie la o industrie mai diversă și mai unită. Fără a ne întinde prea mult, vă prezentăm cele cinci talente emergente, de care sperăm să auzim mult timp de acum înainte. 

Ilinca Neacșu, pentru rolul Viki din filmul Crai nou: „Mi-aș dori să învăț cât mai multe despre actorie și să nu mă îndepărtez de valorile mele”

Care a fost pentru tine cea mai mare provocare pe platourile de filmare Crai nou?

Crai Nou este primul meu film și o experiență didactică. Alina [n. Grigore] oferă multă libertate actorilor, îi lasă să facă ce vor ei și cred că cea mai mare provocare pentru mine a fost să mă poziționez corect, astfel încât camera să mă prindă – ori mergeam prea repede, ori ieșeam din cadru. Alina a avut mereu mare grijă să mă păstreze în cadru, mi se părea complicat, nu știam cât de ”cuminte” ar trebui să fiu cu mișcările, Vicki având multe scene vulcanice. Apoi, să găsesc măsura, încât Viki să nu pară un personaj isteric. 

Viki este, într-adevăr, o tânără foarte rebelă și explozivă. Tu cum ești, Ilinca?

Alina a vrut să o joc pe Viki crezând că eu sunt o tânără foarte rebelă, dar nu sunt (râde). Cred că semăn mai mult cu Irina, mult mai calculată și pregătită pentru un plan mai mare.

Care e cea mai frumoasă parte în a fi actriță? 

Ocazia de a lucra cu oameni care vor același lucru – să spună povești despre relații, care caută vulnerabilitatea. Întâlnirea cu astfel de oameni, pentru că în a fi actor de unul singur nu există nimic fascinant sau plăcut. Întâlnirile îți oferă posibilitatea de a te deschide, de a fi creativ. 

Ai avut parte de astfel de întâlniri, până acum?

Am avut prima dată la UNATC, știu că alții nu sunt de acord cu mine; eu am avut profesori și colegi cu care am simțit că ne putem bucura și de momentele în care iese prost, și de momentele creative și pline de vulnerabilitate ale celorlalți colegi. Simțeam că suntem toți martori la momentele care se creau într-o sală de 4 pe 4. Experiența mea din UNATC a fost ca un vis, iar la foarte puțin timp după absolvire, am întâlnit-o pe Alina. Filmul Crai Nou a fost ca o prelungire a tuturor lucrurilor frumoase pe care le trăisem și le învățasem în facultate. 

Ce speranțe ai pentru viitorul tău profesional și unde ti-ai dori sa ajungi?

Nu vreau să răspund la întrebarea asta numind lucruri concrete. Nu mi-am dorit niciodată să ajung la Hollywood și nici să fac vreun film doar ca să ajung la Cannes. Nu mă impresionează lucrurile astea pentru că sunt destul de sigură că odată ce aș ajunge în astfel de locuri, nu m-ar împlini cu adevărat. Mi-aș dori să învăț mai multe despre actorie și să nu mă îndepărtez de valorile mele. Și mi se pare un pariu complicat, să rămâi cu aceleași valori toată viața. Sper că voi cântări mereu lucrurile cu multă grijă.

***

Mișu Ionescu, pentru imaginea filmelor Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie și Teambuilding: „Complexitatea filmului mă atrage, are un alt fel de profunzime”

Cum ai ajuns să lucrezi la Teambuilding?

Povestea e puțin mai complicată, nu am început eu proiectul, ci Alex Coteț și Laurențiu Răducanu. După primele 5 zile, Laurențiu a trebuit să renunțe la proiect și s-au trezit cu curu-n baltă, motiv pentru care Matei, care mă știa de la Copacul Dorințelor, m-a rugat să-l ajut. A fost singura dată când am intrat într-un proiect așa – trebuie să menții stilul deja creat de un alt DOP. M-am simțit aruncat în mijlocul acțiunii, a fost tricky neștiind la ce mă înham, iar scenariul a fost modificat destul de mult pe timpul filmărilor. 

Ambele filme pentru care ești nominalizat au o imagine foarte diferită de majoritatea filmelor românești, mergând mai mult în direcția filmelor americane de public. Tu cum ai defini o imagine bună a unui film?

Cea care îți susține dramaturgia fără să poți arăta cu degetul doar spre imagine. Filmul e o muncă de echipă, fiecare își face părticica ori dacă imaginea iese în față și te fură de la poveste, mi se pare că și-a pierdut menirea. O imagine bună ar trebui să susțină povestea, iar scenariul dictează cum este spusă povestea. 

Și totuși, Teambuilding are destul de multe filtre și o poleială tipic americană.

Sigur că sunt filtre pe care le aplici ca imaginea să arate într-un anumit fel, dar cred că atenția trebuie concentrată asupra modului în care spui povestea și de ce. 

Clar, la ambele filme am avut trimiteri către filmul comercial american. Referințele noastre au fost Little Miss Sunshine (2006) și Pinocchio (2019) la Copacul Dorințelor – Pinocchio era o referință pentru scenele din vis, cât de mult ne putem duce în direcția asta. E un film marketat ca film pentru copii, în care se vorbește despre moarte, era important ca experiența să fie cât mai puțin traumatizantă. 

La Teambuilding a fost ceva mai simplu, aveam o poveste realistă și știam clar ce aveam de zis. 

Tu ești de mult în breaslă, ai lucrat la multe filme de scurtmetraj și nu numai. Care ți-a fost parcursul până aici?

Lung. Am început să filmez prin adolescență, când tata mi-a aruncat o cameră de filmat în brațe, responsabilizându-mă. Mă ocupam cu filmările din concedii, la vremea aia era o joacă, eram mai pasionat de fotografie, până am descoperit ce valoare au imaginile ca document peste ani. Am ales să dau la UNATC, unde am intrat a doua tură – și am avut norocul să intru la Florin Mihăilescu, unul dintre cei mai buni profesori din facultate. Din 2015, de când am terminat master-ul, au fost multe platouri unde am fost în echipele de electrică, sau ca asistent. În paralel îmi făceam și proiectele mele de film scurt sau documentar. În 2020 m-a sunat Andrei Huțuleac să mă întrebe dacă nu vreau sa intru în proiect – culmea că și de data asta am avut noroc, trebuia să fie altcineva ca director de fotografie. Mi-a fost clar că vreau să fac filmul ăsta, tata se dusese cu 2 ani înainte și mă simțeam îndreptățit să fac filmul ăsta, să pun în el tot ce am trăit. Apoi, vroiam mult să lucrez cu Andrei; e o persoană foarte inteligentă și calculată, care cunoaște bine meseria. Și așa am ajuns să lucrez la Copacul Dorințelor, primul meu lungmetraj. 

Ce speranțe ai pentru viitorul tău profesional și unde ți-ai dori să ajungi?

Cât mai sus, să cunosc și alte piețe de film – ce a realizat Mihai Mălaimare Jr. cu intrarea în ASC, acolo mi se pare liga de top. Mi-aș dori să am mereu o constanță, să mă pot întreține doar din film. Aș renunța lejer la publicitate, mai ales că nu mai e nimic challenging. Complexitatea filmului mă atrage, are un alt fel de profunzime. 

***

Ioana Chițu, pentru rolul Irina din filmul Crai nou: „Mi-ar plăcea să existe mai multe filme care tratează cu responsabilitate teme ca violența împotriva femeilor sau diferențele de clasă”

Ai povestit, într-un alt interviu pentru Films in Frame, despre perioada de pregătire pentru filmările la Crai nou, care a fost generoasă și a implicat multe exerciții de improvizație. Povestește-mi despre cum ai lucrat pentru a-ți asimila personajul și ce ai descoperit despre tine prin rolul Irinei.

Când am citit prima variantă de scenariu a filmului, mi s-a părut că e un rol greu, pe care n-o să-l pot duce, fiind unul de compoziție. Dar Alina (n.r. Grigore, regizoarea filmului) a avut extrem de multă încredere în mine încă de la început și a fost mâna pe umăr de care aveam nevoie ca să intru în poveste. A urmat un proces îndelungat de cercetare și descoperire, în care cea mai mare dificultate a constat în construirea personajului Irinei, în modul în care este martoră și reacționează la violență, în a înțelege care îi sunt frământările etc. Aici au contat enorm discuțiile dintre mine și Alina, precum și istoriile mai multor fete din medii defavorizate, documentate anterior de ea. Irina e un personaj care tace mult, are un univers interior foarte bogat, pe care nu-l exprimă așa cum mă exprim eu în viața reală. La nivel personal, a meritat să nu mă las copleșită de rol, ci să-l duc cât pot și să-l văd cum „crește” de la discuție la discuție, la dublă la dublă. E în el parte din Alina, din istoriile acelor fete și din mine și cred că i-am găsit cumva firul comun, care spune povestea condiției femeii în patriarhat – o temă despre care cred că ar trebui să discutăm mai mult.

Ce te ajută în general în dinamica și procesul de lucru cu regizorul și ceilalți actori?

Am avut mereu o problemă cu autoritatea și cu echilibrul de putere, așa că în general caut contexte de lucru în care lumea are un cuvânt de spus, iar puterea e cât de cât distribuită egal. Dacă în film acest lucru e mai greu, în teatru am acces la grupuri colective în care ne preocupă astfel de dinamici. Pun preț pe relațiile construite pe colaborare, onestitate și încredere, care mi se par și cele mai sănătoase. Mă ajută mult, pentru că așa mă simt safe. Safe să fiu curioasă – care mă ajută cel mai mult în meseria mea – și să fiu curajoasă. Când nu le am, am tendința să pic în cealaltă direcție, să-mi pierd încrederea și să mă judec, iar atunci trebuie să intervină alte persoane să-mi valideze unele lucruri. Sunt câteva momente în viață în care cred că avem cu toții nevoie de validare, important e de la cine o căutăm.

Sunt anumite teme care te atrag în particular atunci când alegi un proiect?

Mă preocupă teme care pun lumina pe persoane care provin din grupuri mai puțin privilegiate sau marginalizate. Poate e o contribuție mică, artistică, dar e modul meu prin care încerc să ajut aceste grupuri să fie reprezentate. Mi-ar plăcea să existe cât mai multe filme care tratează cu mare responsabilitate, implicare și awareness educația, violența împotriva femeilor, diferențele de clasă etc. Filme care nasc discuții și care încearcă să schimbe un pic status quo-ul. Și mă mai preocupă subiectele care țin de prezent – despre feminism, sănătate mintală sau, așa cum a existat valul filmelor anti-comuniste, poate e timpul pentru filme anti-capitaliste, pentru că asta ne afectează acum. Chiar vorbeam recent cu un prieten despre o memă care spunea că ești mai aproape oricând de a rămâne fără adăpost și fără job decât de a ajunge milionar, deci ai grijă cu cine te solidarizezi. (râde)

La ce speri când te gândești la viitorul tău profesional și al industriei?

Nu sunt eu cel mai optimist om, dar cred că imaginarul, fantezia și dorința sunt totuși acte revoluționare, căci altfel ne pierdem complet speranța. Sper la un viitor în care vom avea acces la resurse să construim proiecte care pot genera schimbări pentru grupurile sensibile care au nevoie de o voce. Un viitor în care femeile regizoare sunt mai încurajate, cărora nu li se mai reproșează că sensibilitatea și vulnerabilitate reprezintă un dezavantaj, în care vorbim despre unele teme din perspectivă feminină și feministă. Îmi doresc să lucrez cu oameni cu care împărtășesc aceleași valori. E un mare privilegiu să poți să alegi, pentru că asta vine la pachet cu mai puține resurse financiare, dar, pe termen lung, sunt mai liniștită cu mine și cu ceea ce fac.

***

Ana Indricău, pentru rolul Magda din filmul Marocco: „Am primit multă încredere la filmări, care îmi dă curaj mai departe”

Ana, înainte de a vorbi despre primul tău rol într-un film și personajul Magda, spune-ne despre tine. Știu că ești în anul II la facultate în Timișoara, ce te-a atras spre actorie?

M-am născut în Timișoara, am plecat de acolo și acum doi ani m-am întors. În copilărie, am făcut dans sportiv timp de șase ani, pentru care m-am tot mutat prin țară cu părinții. Am locuit puțin în Reșița, în Brăila, la București, unde am rămas fiindcă m-am înscris la un club de dans sportiv. La liceu mă gândeam să merg spre coregrafie, dar, la un moment dat, m-am răzgândit. Am ales până la urmă teatru, mi se părea interesant, așa că am urmat patru ani de actorie la Liceul Dinu Lipatti. Când am început cursurile de euritmie, mi-am dat seama că îmi place foarte mult. Așa că, dacă la liceu am mers spre teatru mai mult dintr-o dorință de a scăpa de matematică și chimie, la facultate mi-am dorit mult să continui ceea ce făceam, prinsesem gustul spectacolelor și-mi plăcea. Nu am intrat din prima la UNATC, așa că a doua oară am încercat la Timișoara – și așa am revenit acasă.

În ce fel crezi că te-a influențat experiența în dans în actorie?

Cred că dansul mi-a oferit foarte multă disciplină și încredere în sine. Știu din dans și din sport că, dacă sunt sigură pe mine, mi-e ușor să fac orice. Și mai e și o anumită libertate. Ca atunci când auzi muzica – te miști după ea, nu te gândești foarte mult. Cred că lucrurile astea m-au ajutat foarte mult în a fi prezentă, în a-mi gestiona emoțiile în fața publicului și a camerei. La filmări, simțeam camera, dar îmi plăcea prezența ei. Era ca un prieten, nu am simțit că m-ar deranja sau că e prea aproape. M-am gândit că la dansuri ești foarte văzut și expus, cu toți jurații pe margine care te analizează pas cu pas, și probabil obișnuința mi-a dat o anumită relaxare pe platou.

It’s a first, cum s-ar zice, o primă experiență care nu se uită. Ce a rămas cu tine cel mai puternic de la filmările pentru Marocco/Mikado?

Sentimentul că m-am simțit foarte bine și foarte protejată. Deși la început m-au demoralizat niște emoții că dacă n-o să fac cum trebuie, dacă n-o să fie mulțumiți de mine, dacă o să se vadă diferența foarte mare între mine și ceilalți mari actori, m-am relaxat repede pentru că am primit multă încredere. De la cei de la costume până la Emanuel Pârvu și Miruna Berescu, producătoarea filmului. Eram deja majoră dar au ținut să vorbească cu părinții mei despre cum o să se desfășoare și ce o să se întâmple, ceea ce mi-a dat un sentiment de siguranță. Am rămas și cu simțul umorului extraordinar al lui Șerban Pavlu de la filmări și cu sfaturile foarte calde ale Crinei Semciuc. Aveam o secvență în care trebuie să plâng și mi-a fost mai teamă de secvența aia decât cea de sex cu Tudor , iar Crina a vorbit cu mine și m-a ajutat să mă relaxez. Abia așteptam să mă duc la filmări! Pentru mine a fost o perioadă extraordinară, care mi-a dat curaj mai departe, și le sunt tuturor foarte recunoscătoare.

Cum îți dorești să evolueze parcursul tău profesional?

M-aș dori foarte tare să continui să fac film și teatru și, îmi doresc, pe cât posibil, să le pot face la un nivel înalt, cu oameni potriviți. Simt că pot să le fac, că sunt dispusă să muncesc foarte mult și am energia bună în direcția asta. O lecție din filmări pe care am luat-o e cât de important e să fiu foarte serioasă, să-mi văd de treabă și să existe respect reciproc. De atunci cred că mi s-au întâmplat numai lucruri bune: am cunoscut mulți oameni, am mers la proiecții de film, la spectacole de teatru și merg la cât de mult castinguri pot. Iar faptul că am primit această nominalizare, de la oameni din domeniu, m-a bucurat. 

***

Cristina Popa, pentru montajul filmelor Casa noastră, Aurică, viață de câine și Prima aniversare a lui Arsenchik: „Îmi doresc să fiu mereu empatică și foarte atentă”

Cum ai ajuns să faci montaj – a fost un vis pe care îl aveai din facultate sau o meserie descoperită pe parcurs?

E destul de amuzant. Când eram mică, aveam un canal de youtube și montam tot felul de lucruri, fapt de care uitasem total și de care mi-am adus aminte când am dat la UNATC.  Apoi, când am mai crescut puțin, am început să mă uit la documentare. Voiam să fac film documentar, unde cel mai important este montajul, așa că m-am gândit că trebuie să învăț să fac asta. M-am decis pe ultima sută de metri, înainte de admitere și odată ce am intrat, mi-am dat seama că nu aș fi putut face altceva. 

Câți ani aveai când ți-ai pornit canalul de Youtube?

Cam 12-13 ani. Făceam clipuri muzicale. Mi-a readus aminte o rudă îndepărtată cu care m-am întâlnit întâmplător și i-am spus că studiez montajul. 

Mi se pare fantastic, Cristina! Povestește-mi despre cele trei colaborări ale tale – filmele pentru care ești nominalizată, dintre care două sunt documentare. 

Cu Mihai Dragolea m-am cunoscut la Sarajevo Talents în 2021 și mi-a propus să lucrăm la Aurică, viață de câine. Mi se pare ideal să mă cunosc un pic cu regizorul înainte să începem un proiect ca să știu că am avea o dinamică bună și constructivă, dar aici am zis impulsiv da. Regimul în care s-a filmat scurtmetrajul, deși ficțiune, era mai aproape de documentar, de situații mai mult provocate decât regizate, ceea ce a fost ofertant la montaj. Însă împreună cu Mihai, care avea deja experiență și în montaj, am reușit cumva să atingem un consens în materialul filmat. Am avut multe de învățat și îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. În plus, am rămas foarte buni prieteni.

Documentarul Prima aniversare a lui Arsencik a fost poate cel mai dificil, am început să lucrăm la el fix la începutul războiului și lucrurile se întâmplau în timp ce montam, iar pe lângă imprevizibilitatea întregului context, era foarte delicat, fiindcă a trebuit să tăiem la montaj multe scene care o puteau incrimina pe protagonistă.

Filmul urmărește o refugiată din Ucraina, care ajunge în România la începutul războiului, cu un copil care abia împlinea un an, cu gândul de a pleca mai departe în Anglia. Problema este că nu avea pașaport pentru copil și la noi se lovește de un sistem corupt, în care trebuie să dea mite și să tragă sfori pentru acel pașaport pentru copil. La documentar, mi se pare cu atât mai important să ții cont de cei din fața camerei, aflați  într-o postură vulnerabilă, ei fac un act de generozitate oferindu-ți această bucată din viața lor.

La Casa Noastră am lucrat cu un coleg din facultate cu care mai lucrasem și încă lucrez – Bogdan Alecsandru. Fiind buni prieteni, aveam deja un limbaj comun, ceea ce ne-a ajutat enorm să putem trata în scurtmetraj un subiect mai intim.

Ce te bucură cel mai mult la meseria de monteur?

Faptul că ajungi să stabilești niște conexiuni interumane pe care nu știu cum le-ai lega altfel. O colaborare artistică presupune un alt tip de intimitate, apropiere și înțelegere a omului cu care lucrezi și de multe ori ajungi să dezvolți niște prietenii și conexiuni foarte profunde. În cazul meu, am rămas conectată cu toți cei trei regizori cu care am lucrat, sunt ca parte din familie. 

Ce speranțe ai pentru viitorul tău profesional și unde ți-ai dori să ajungi?

Îmi doresc să devin cât mai bună și mai descurcăreață – fiecare film vine cu alte obstacole, e important să fii pregătit pentru orice. Mi-aș dori să știu că pot ridica valoarea unui proiect, că cei cu care lucrez au ce să învețe de la mine și vice-versa. 

Îmi doresc să fiu mereu empatică și foarte atentă. Și să știu să comunic, aici mai am de învățat – ca și pe partea artistică, sunt încă foarte tânără (râde). Însă cu fiecare proiect, cu fiecare colaborare, adaug încă o piesă într-un mozaic – ce altă meserie îți poate oferi așa ceva?

Gala Premiilor Gopo are loc în această seară, 25 aprilie, la Teatrul Național București și poate fi urmărită live pe voyo.ro, TIFF Unlimited și premiilegopo.ro. Gazdele sunt Marius Manole și Lia Bugnar.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.