Sunt tineri, îndrăzneți și liberi. Își doresc să experimenteze cu noile forme ale cinemaului, au încredere în generațiile tinere și vor mai multă diversitate în peisajul autohton. Nu se regăsesc în filmele Noului Val, care pentru ei nu mai este deloc nou și aspiră la povești contemporane, mult mai racordate la realitatea lor de astăzi. Andreea Chiper și Andrei Voineag, Una Toma, Daniel Bâliș, Niko Becker, Anca Munteanu și Cristina Iliescu sunt nominalizații categoriei Tânără Speranță la Premiilor Gopo 2024. Toți s-au născut după căderea comunismului și au între 16 și 29 ani. Deși experiența și părerile lor diferă, au un lucru în comun: sunt preocupați de problemele lumii contemporane și vor să contribuie la schimbare prin arta lor. A fost un interviu luat pe bucăți, pe portbagajul mașinii, sau pe niște scaune de plastic proaspăt cumpărate pentru shooting, în câmp sau între două cadre foto. Ce m-a surprins cel mai plăcut în cele câteva ore petrecute împreună a fost degajarea și profesionalismul cu care au tratat atât interviul, cât și ședința foto. Unora nu le-au venit hainele ca turnate, alții au fost nevoiți să vină din provincie ca să poată fi prezenți și toți au stat în soare, în câmp, la 30 de grade, într-o zi toridă de luni. Și toți s-au bucurat de experiență și au răspuns întrebărilor cu foarte multă coerență și atenție, căutând în ei și luându-și timp pentru cele mai dificile. N-a fost un interviu ușor, însă mi-a dat încredere în generațiile care vin – aceste tinere speranțe acționează mult mai conștient și creează fără a se simți îngrădite sau obligate să facă concesii. Gândesc cu mintea lor și refuză paradigma. Despre viitorul industriei autohtone, ce îi preocupă ca artiști sau care a fost filmul care le-a schimbat viața, în interviul de mai jos, alături de niște poze care exprimă și ele foarte bine cum se simte și trăiește noua generație de artiști. 

GÂNDURI DESPRE INDUSTRIE

La ce sperați când vă gândiți la viitorul industriei de film?
Niko Becker: Mai mult curaj în deciziile pe care le luăm, am de multe ori senzația că se repetă multe lucruri. Mi-aș dori să văd mai multe perspective neconvenționale, am această speranță că ne vom deschide mințile mai mult către alte forme și abordări. 

Cristina Iliescu: Și eu sper să fie loc pentru mai multă lejeritate, să putem face mai multe filme care nu sunt gândite pentru un anume festival, sau public. Filme care să nu mai fie atât de ușor incluse într-o cutie, într-o paradigmă. Mi-ar plăcea să existe spațiu pentru filme care îndrăznesc. 

Una Toma: Mie mi-ar plăcea să văd mai multe filme queer. Când am jucat în filmul pentru care sunt nominalizată, eram proaspăt ieșită din liceu și nu prea mai mergeam la castinguri, aveam această frică că o să mă deprofesionalizez pentru că nu există roluri care să mă reprezinte. Când mă uit la filmele românești, simt că multe personaje sunt la fel, seamănă între ele. Mai sper la mai multe femei pe set-urile de filmare.

Anca Munteanu: Și din ce în ce mai multe filme realizate de femei. Dar să se întâmple cu adevărat, să devină o practică. Vreau să văd mai multe filme feministe. 

Daniel Bâliș: Eu sper la cât mai multe filme românești cu actori neprofesioniști. 

Andrei Voineag: Mai mult cinema comercial, care să alimenteze cinemaul de artă. O varietate mai mare a filmelor comerciale, eventual mai bine realizate.

Andreea Chiper: O mai mare deschidere, inclusiv a școlii de film, față de formulele noi între care pendulează cinemaul mondial de astăzi. Cred că UNATC-ul devine o bulă autosuficientă, unde perspectivele mai radicale sau mai neobișnuite sunt oprimate sau privite cel puțin circumspect. Și cred că asta influențează generațiile care vin, implicit viitorul industriei.

Cum ați caracteriza generația de cineaști și artiști din care faceți fiecare parte?

Cristina Iliescu: Mă simt între generații, pentru că sunt Zillennial – mă simt mult mai apropiată de generația Z, am avut mereu prieteni mai mici decât mine, motiv pentru care am încredere și în cei mai mici decât mine. Suntem o generație eclectică, numitorul nostru comun este că ne căutăm subiectele care ne preocupă. Și simt că ne orientăm mai mult spre a fi cineaști, decât a fi strict monteuri, sau regizori, sau operatori. Granițele între profesii sunt din ce în ce mai șterse.

Andrei Voineag: Mai diversă și mai conștientă de influențele Occidentului decât cele precedente.

Andreea Chiper: Eu nu știu dacă m-am gândit vreodată la o generație în sine, mă gândesc mai mult la oameni apropiați, care fac și ei film și ale căror proiecte le cunosc de dinainte să fie finalizate. Mi se pare că suntem mai aplecați către experiment, caracteristică pe care o găsesc valoroasă în cadrul unui cinema care încă se mai lasă tras în jos de… mode mai vechi. 

Una Toma: E cu siguranță o generație înclinată spre experimental. Oamenii din jurul meu au înclinații anarhiste și modelul de lucru este unul colectiv. Și eu observ că renunțăm treptat la nevoia de ierarhizare, proiectele sunt făcute de la 0 mai toți împreună, e un proces colectiv. Dar nu știu dacă asta este o chestie la nivel de generație pentru că lăsându-mă de UNATC, m-am desprins de mediul ăsta și în mediile în care sunt acum, lucrurile sunt foarte diferite de ce am văzut în facultatea de teatru. 

Niko Becker: O generație pe care o admir datorită deschiderii către lucrurile care-mi plac și mie și datorită eticii muncii. Suntem, însă, o generație care crește cu social media și simt că asta ne dezumanizează. Ne facem să fim mult mai individualiști și dispare spiritul de echipă, spre deosebire de generațiile mai în vârstă – la care admir simplitatea, prezența și faptul că sunt mult mai conectați la realitate. Văd și la repetiții: tinerii stau pe telefoane în pauze, stau mult pe Instagram și pe mine nu mă atrage deloc, mi-e puțin ciudă că nu avem prezența celor mai în vârstă. Tinerii lucrează mai greu în echipă astăzi. 

Anca Munteanu: O generație îndrăzneață. Se încearcă abordarea unor povești originale, care nu aparțin vreunui val arhicunoscut. Iar când mă gândesc la generația de actori, mi se pare că majoritatea dintre noi ne-am apucat de scris, lucru care mă entuziasmează. Pandemia a facilitat acest shift, eu am simțit nevoia de a-mi explora vocea, de a fi în controlul textului pe care l-aș interpreta. Într-adevăr, suntem o generație mai deschisă la experimente, mai curajoasă. Eu am refuzat de multe ori să lucrez în contexte în care nu-mi plăceau oamenii sau premisa scenariului – prefer să joc într-un proiect în care cred cu adevărat și de aici pornește și libertatea mea de exprimare.

GÂNDURI DESPRE PROFESIE

Care a fost pentru voi cea mai mare provocare întâmpinată pe parcursul realizării filmului pentru care sunteți fiecare nominalizat/ă?

Andrei Voineag: Finalul procesului de montaj. Eu și Andreea am intrat în proiect având idei puțin diferite despre cum trebuie să arate filmul, iar ultimele două luni de montaj au schimbat total dinamica filmului. Voice over-ul a venit la final, când aveam deja un film montat și a trebuit să rearanjăm (puțin) totul, pentru că inițial a fost gândit fără.

Andreea Chiper: Pentru mine a fost dificil să accept și să-mi asum faptul că trebuie să fiu în film prin vocea mea, fiindcă mie nu-mi place să mă aud. Am tărăgănat mult scrierea, până când mi-am dat seama că trebuie să fie foarte personal și trebuie să mă expun. A trebuit să îmi înving teama de expunere, de confesiune personală în fața unui public străin. Nu știu dacă ar fi fost mai ușor dacă am fi avut voice-over-ul încă de la început, dar ar fi fost alt film. 

Una Toma: A fost o experiență foarte ok, cred că a ajutat echipa, atmosfera dintre noi. Singurele momente mai dificile au fost atunci când modul meu de lucru și al Dianei Gheorghian se ciocneau, noi fiind din alte generații – ea este o actriță cu tehnică, simțea nevoia de repetiții, pe când eu aveam o abordare mai libertină, pe mine repetițiile nu mă ajută neapărat. Filmarea a avut loc după BAC, într-o perioadă în care nu prea dormeam. Era vară și toți prietenii mei făceau chestii și eu eram la filmare, aveam FOMO. Eram foarte recunoscătoare că sunt la filmare, dar aveam mult de stat între duble, pe platou și mi-era greu uneori, având multă energie. Dar mi-a plăcut, a fost un mediu prietenos. 

Cristina Iliescu: Pentru mine a fost faptul că este al doilea film no-budget pe care l-am făcut. Aveam această așteptare de la mine, că al doilea film va fi unul mai bine pus la punct, cu un producător atașat și un buget. Mi-a venit ideea filmului și mi-a fost greu să accept că ăsta este filmul pe care trebui să-l fac acum. Apoi, m-am luptat cu forma lui, de film hibrid – pornesc de la un material documentar pe care îl ficționalizez în film – și am avut o dilemă morală, dacă să apară oamenii pe care îi filmez fără acord, deși ei nu apar niciodată cu fața. M-am gândit la reprezentare, la limite – este legal să filmezi pe stradă, dar oare acei oameni ar fi de acord să îi filmez, dacă i-aș întreba? În final am ales să îi las în film, protejându-le identitatea.

Anca Munteanu: În Berliner Kindl am un statut privilegiat, joc o actriță și sunt și co-scenaristă. Este tot un film no-budget, făcut între prieteni, filmat la mine acasă sau la colegii din echipă – am lucrat foarte bine și relaxat. Nu aș putea numi o provocare așa mare, poate faptul că am mers cu bicicleta prin trafic, sau că am filmat secvența de final până la 2 noaptea. A fost primul meu film cu un rol principal și a fost o experiență grozavă de la început și până la sfârșit. 

Daniel Bâliș: A fost primul meu rodeo și provocarea a fost să-mi depășesc emoțiile și fricile. Eram înconjurat doar de actori profesioniști, mi-era teamă că voi fi judecat pentru că n-am experiență. Am început să prind curaj după vreo două săptămâni de filmări, m-a ajutat mult Marian [n. Crișan, regizorul]. Și faptul că știam să călăresc și cunoșteam caii din film, aduși de la mine, de acasă. 

Niko Becker:  La fel, a fost primul meu rol și cred că pentru mine cea mai mare provocare a fost prima zi de filmare. Mă pregătisem, dar aveam emoții și mă simțeam ca un impostor. Colegii mei erau mult mai profesioniști și atât de relaxați și de lejeri, cu experiență, care știau ce-au de făcut și le ieșea așa de bine. Cumva, te simți mic, stângaci, nu înțelegi care e treaba cu camera, ș.a.m.d. Și eu cred că m-am încălzit după vreo 10 zile de filmare și mi-am găsit ritmul, dar prima zi a fost haos pentru mine.

Care sunt căutările voastre ca artiști/ste, ce vă preocupă?

Anca Munteanu: Dacă analizez puțin ce am făcut până acum, ce îmi doresc să fac este să-mi prezint perspectivele personale, care au o valoare politică, dar dintr-un unghi comic – mă intrigă lucrurile care mă amuză. Îmi plac personajele feminine, aventuriere, care sunt scrise dintr-o perspectivă politică contemporană și care reușesc să ajungă la spectator. Mă preocupă arta politică și popularizarea ei, nu rezonez cu discursul generațiilor mai în vârstă decât mine. 

Una Toma: Am făcut un an la facultatea de teatru și m-am lăsat pentru că m-am lovit de o atitudine apolitică și foarte multă ipocrizie. Studiez antropologie acum, vreau să continui cu cercetare și să ajung să fac teatru și film documentar. Mi-ar plăcea să lucrez într-un mediu în care să mă simt reprezentată, într-un mediu artistic angajat politic, în care să pot învăța de la oameni. Nu-mi plac spațiile artistice gatekept, [n. în care accesul este foarte controlat] – la teatru, de exemplu, trebuie să plătești mereu un bilet ca să intri la un spectacol. De când nu mai lucrez și nu mă mai întrețin părinții, eu nu-mi mai permit să merg la teatru. Și-mi dau seama că sunt mulți oameni care trăiesc cu și mai puțin decât mine. Mi-ar plăcea să văd mai mult teatru în stradă, inițiative accesibile tuturor. 

Niko Becker: Eu sunt foarte schimbător. În ultimul timp mă interesează mult muzica și cum te poți folosi de ea în film și teatru. Ca actor, încerc să mă pun în ipostaze cât mai opuse, asta e dorința mea cea mai mare – de exemplu, în următorul film, mi-ar plăcea să joc ceva complet opus a ceea ce am jucat în Spre Nord. Constant am senzația că trebuie să-mi dovedesc că știu ce fac.

În cariera mea scurtă de actor de până acum, sunt doar un fragment. Nu știu dacă aș fi capabil de alte lucruri și de ce, exact. Mereu există întrebarea asta – cum ar fi, aș putea? Caut constant să descopăr ce altceva pot să fac.  (Niko Becker)

Cristina Iliescu: Mă preocupă multe lucruri și mi-e greu să răspund. La nivel de industrie, vreau să lucrez într-un loc în care să mă simt bine muncind. Din punct de vedere educațional – pentru că predau la UNATC, ca asistentă a Irinei Trocan – mă preocupă ca studenții să se simtă bine. Am dat la doctorat și pentru că nu-mi convenea ce se întâmplă în UNATC și am simțit nevoia să fiu parte din schimbare, să predau atâta timp cât am încredere în propria mea etică. Ca regizoare, mă preocupă foarte mult forma. De fiecare dată când mă gândesc la un film, mi-l imaginez ca pe un film structuralist, iar la nivel tematic, mă preocupă relația dintre internet și cinema. Cum existăm noi ca oameni, pe internet, și cum se poate transpune asta în cinema. Online existăm audiovizual și prin text – astea fiind și componentele cinemaului – și caut constant formula în care aș putea face film ilustrând perspectiva utilizatorului, sentimentele care se consumă acolo. Ce să zic, sunt constant preocupată. (râde)

Andreea Chiper: Pe mine mă preocupă lucrul cu materialul de arhivă, ca niște săpături în diverse lumi unde putem descoperi surprize. Cred că se poate face cinema din orice, poți găsi lucruri minunate în arhivă, dincolo de aparenta banalitate a imaginilor, sau de scopul pentru care au fost create inițial. Montajul mi se pare esențial pentru orice tip de cinema, în special cel documentar. Tocmai pentru că, dincolo de momentul filmării, descoperi lucruri și lumi noi. 

Andrei Voineag: Cred că sunt prea tânăr să dau un răspuns valabil la întrebarea asta. Îmi place mult animația, sunt un mare fan – în special al scurtmetrajelor din circuitul festivalier. Îmi scriu dizertația despre animațiile lui Ion Popescu-Gopo și parcursul lui. În prezent, asta este căutarea mea.

Unde sperați să vă poarte drumul profesional, aveți vise sau aspirații?

Anca Munteanu: Eu visez să mă pot întreține din artă. Să joc cât mai mult și acele roluri să fie plătite echitabil. Să am luxul de a nu-mi căuta un alt job, să pot să joc și să scriu, să mă implic în proiecte cât mai diverse, inclusiv pentru comunități vulnerabile. 

Una Toma: N-am nici cea mai vagă idee. Îmi plac foarte multe lucruri și continui să descopăr. Mă identific ca persoană non-binară și îmi place să mă joc cu limitele exprimării de gen. De curând am descoperit cultural ballroom și am intrat în comunitatea asta. M-am apucat de vouge-ing și vrea să încerc să fac și drag. Îmi place foarte mult să dansez și vreau să experimentez artistic și conectându-mă cu comunitățile astea, în special ballroom și wacking. Odată ce am reușit să deconstruiesc ce înseamnă pentru mine feminitatea și masculinitatea, am descoperit că vreau să forțez limitele astea, loosen the boundaries. Cel mai mult îmi doresc să nu-mi trădez principiile și valorile prin munca mea. Să mă înconjor cu oameni care gândesc la fel, cu care am lucruri în comun și cu care creez din pasiune, nu pentru un scop comercial, sau faimă. 

Îmi plac foarte multe lucruri și continui să descopăr. Mă identific ca persoană non-binară și îmi place să mă joc cu limitele exprimării de gen. Cel mai mult îmi doresc să nu-mi trădez principiile și valorile prin munca mea. Să mă înconjor cu oameni care gândesc la fel, cu care am lucruri în comun și cu care creez din pasiune, nu pentru un scop comercial, sau faimă. (Una Toma)

Cristina Iliescu: Să-mi ajungă viața să fac filmele care deja există în mine. Să am un parcurs lin în ceea ce privește producția filmelor mele ca să pot face cât mai multe.

Andrei Voineag: Cred că, momentan, să-mi iau doctoratul. 

Andreea Chiper: Eu până mor, vreau să fac un film despre o crimă, un documentar, criticând sau analizând formulele clasice ale acestui tip de documentare sau investigând o crimă. Sunt o mare fană a genului true crime. Mi-am dorit să fiu criminalist când eram mică și mă uit la multe documentare true crime, clasice, gen Discovery.

Niko Becker: Cel mai bine mă simt în timpul unui proces de lucru, în etapa de construcție. Nu am un scop concret, atâta timp cât găsesc moduri prin care să mă chestionez, pentru mine e de ajuns.

GÂNDURI DESPRE CINEMA

Îmi puteți povesti despre un film care v-a marcat, sau care v-a schimbat viața?

Daniel Bâliș: Forest Gump. M-a marcat că într-o durată atât de scurtă de timp, am putut vedea viața unui om de la început și până la final. 

Cristina Iliescu: Înainte de a deveni cinefilă, când eram în liceu, căutam într-o seară un film la care să mă uit. Nu puteam să dorm, mă certasem cu prietenul meu de atunci, nu știam nici la ce facultate să dau. Am dat de un film care avea o tensiune nelalocul ei. Erau doi bărbați într-un diner și discutau despre ce-au visat și, la un moment dat, în timp ce unul din ei îi povestește celuilalt visul, îl invită în spatele diner-ului, să îi arate ce-a visat. În vis, trebuia să apară cineva fără adăpost și era clar că nu o să apară, era doar un vis, dar, la un moment dat, apare în realitate și este foarte relevant cum – arătând înfiorător, dintr-o parte a ecranului, ca și cum ar glisa. În momentul în care am văzut secvența, mi-am pus perna peste față și am urlat – era Mulholland Drive și mi-am zis că dacă se poate crea asta în filme, sigur se pot face și alte lucruri și am început să caut filme. 

Una Toma: Îmi place mult filmul documentar și au fost mai multe care au avut un impact asupra mea. Mi-aduc aminte de unul pe care l-am văzut anul trecut la One World Romania, despre gunoaie – Matter out of place (r. Nikolaus Geyrhalter). Nu prea se întâmplă nimic, în afara faptului că te uiți la foarte multe deșeuri. E foarte pictural, cu niște imagini monumentale care m-au făcut să-mi schimb puțin obiceiurile de consum.

Niko Becker: The Idiots [n. Lars von Trier, 1988] este un film care m-a marcat, mi s-a părut neașteptat. Mi-a deschis orizontul spre multe alte moduri de a face film. Filmul nu este întotdeauna doar ceea ce credem noi. 

Anca Munteanu: Nu pot să mă gândesc la unul singur, dar unul dintre ele este Frances Ha, un film despre durerea surdă pe care o simți când prietena ta cea mai bună se îndepărtează de tine. M-a emoționat tare, are un ritm mult mai lent decât orice film pe care-l văzusem până atunci și mi s-a părut foarte autentic din punctul ăsta de vedere. Un film intim, dureros și subtil, care nu urlă „sunt un film feminist”. Întâmplător, filmul este și una dintre sursele de inspirație pentru Berliner Kindl.

Andrei Voineag: Aveam cinci ani când am văzut Gladiatorul lui Ridley Scott. E primul film văzut la cinema și m-a marcat profund. Țin minte că am început să plâng când au intrat leii în arenă. Apoi, la cursurile lui Andrei Gorzo și Andrei Rus, am descoperit și m-au marcat filmele lui Brakhage sau ale lui Michael Snow. Până atunci, alte perspective în afara filmului hollywoodian nu aveam. A fost un moment în care mi-am dat seama că un film nu trebuie să aibă neapărat o narațiune, poate fi simbolică. 

Andreea Chiper: La mine primul care m-a marcat și m-a făcut să-mi doresc să fac parte din lumea asta a fost Vivre sa Vie al lui Godard, eram în liceu. A schimbat modul în care am început să mă uit la filme, era complet diferit de tot ce văzusem până în acel punct.

Încotro credeți voi că se îndreaptă cinemaul? 

Cristina Iliescu: Dacă până acum avea un parcurs, acum cred că ajunge să fie peste tot, pe orice tip de ecran. Pe mașinile care merg și au un ecran deasupra, cinemaul e într-o reflexie a unui autobuz, este ceea ce vezi când treci pe lângă cineva, te uiți în telefonul lui și vezi mișcare. Cinemaul nu mai poate fi conținut sau stăpânit și cred că va ajunge peste tot. Vorbesc aici mai mult de conținut și mijloacele de producție, nu despre cele de distribuție – locul ideal al unui film rămâne sala de cinema.

Anca Munteanu: Mi se pare că interesul față de cinemaul autohton a crescut și în ultimii ani a apărut și ideea de profit din filme. Faptul că au apărut filme de public este un lucru benefic, familiarizează oamenii cu mersul la cinema. Mi-aș dori foarte mult ca filmele de artă să capete și ele o mai mare popularitate, odată cu acest boom. Să nu mai existe această amenințare a intrărilor la cinema, a box office-ului. 

Andreea Chiper: N-aș ști să spun, dar mi-ar plăcea să văd că se îndreaptă spre zone mai libere și experimentale, cu pași mai mari. Mi-ar plăcea ca cineaștii să-și ia mai multe riscuri. 

Andrei Voineag: Ca să fie loc de experiment, ar trebui să existe finanțări mai mari, să fie mai mult film comercial (ce face Bromania, dar mai diversificat), ca să se facă loc și să existe bani și pentru filmele mai experimentale. Lucrurile se influențează reciproc. 

Daniel Bâliș: Eu am observat că oamenii nu mai merg la cinema, e mult mai ușor să te uiți acasă, când ai totul la un click distanță. Doar filmele comerciale pare că mai au succes la cinema. 

Niko Becker: Și sigur va exista și mai mult content, va fi din ce în ce mai greu să mai urmărești, sau să mai ai o privire de ansamblu. Și cred că se pierde și calitatea în tot acest amestec imens de informații. Și mai cred că prăpastia dintre Netlix, filmele comerciale și cele de artă este din ce în ce mai mare. Poate și pentru că există din ce în ce mai multe filme comerciale, care spun același lucru și platforme pe care le găsești la un click și tu, practic, poți să te uiți constant la cam același lucru și să nu mai ajungi să vezi și altceva. Poate e doar în capul meu asta, nu știu. 

Una Toma: Cine sunt eu să zic? (râde) Pot spune că am văzut, în ultima vreme, niște filme românești care mi-au plăcut foarte mult – Mrs. Buică, Antrenamentul de noapte, Berliner Kindl. Imaginea mea despre filmele românești este că au o anumită colorizare și acțiuni și poți ajunge la o saturație. Sper că se îndreaptă spre povești mai racordate la prezent. 

Gala Premiilor GOPO are loc luni, pe 29 aprilie la Teatrul Național din Capitală. Îți poți vota preferații într-un top al publicului by Films in Frame.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.