Teodora Ana Mihai s-a născut în România și a părăsit țara alături de părinți cu puțin timp înainte de căderea comunismului. Nu s-a mai întors dar urmărește cu interes ce se întâmplă în țară, unde își găsește de multe ori inspirația pentru filmele ei. O femeie modestă, fragilă și plină de căldură, care vorbește fluent șase limbi și călătorește mult, Teodora a regizat până în prezent două filme: un documentar, Waiting for August (câștigător la Karlovy Vary și Hot Docs 2014) și primul ei film de ficțiune, La Civil (câștigător anul acesta la Cannes, secțiunea Un Certain Regard). Iubește nespus arta cinematografică, despre care spune că este o platformă unde poveștile se pot face auzite, motiv pentru care trebuie tratată cu responsabilitate și nutrește o curiozitate nestăvilită față de lumea întreagă și diferitele ei culturi. Pentru ea, nu există niciun loc în lumea asta suficient de departe pentru a nu fii interesat de poveștile pe care le ascunde și care așteaptă să fie spuse – un lucru confirmat și de noul ei film, La Civil, care urmărește drama unei femei mexicane, a cărei fiică este răpită de cartel. Despre debutul ei în lungmetraj de ficțiune, precum și despre primul său documentar și multe alte subiecte interesante, am stat de vorbă cu Teodora în cadrul Les films de Cannes à Bucarest.

Cine ești tu, Teodora Ana Mihai – ca regizoare, femeie și mamă? Și ce te-a format în parcursul tău ca om?

O întrebare existențială importantă (râde). Sunt o persoană cu o mare dragoste față de familie și cinematografie – ambele sunt esențiale pentru mine; iar când vrei să reușești în ambele, este un adevărat challenge. Cred că pentru o femeie, miza e chiar puțin mai mare. Ca om, m-au format experiențele de viață, toate obstacolele întrecute, de când eram copilă. Părinții mei au plecat din țară în 1988, însă eu n-am putut să plec cu ei; mi-au garantat că se vor întoarce, au avut mari dificultăți să mă scoată din țară, însă cu multă presiune diplomatică din Vest, au reușit. Am plecat cu puțin timp înainte de Revoluția din 1989. 

Deși eram mică, m-a marcat revoluția – îmi aduc aminte cum părinții plângeau în fața televizorului, la știrile dramatice, iar eu (cu mintea mea de copil) credeam că nu vor mai rămâne români în lume. 

Au urmat multe alte experiențe formatoare – odată cu plecarea, am avut acces la mai multe culturi; vorbesc fluid 6 limbi, ceea ce îmi permite să relaționez și să cunosc alte culturi și mentalități, lucru care m-a format enorm și ca om, și ca cineast. Iar faptul că sunt mamă, mi-a schimbat complet perspectiva. Am devenit mai idealistă și mult mai critică la tot ce ne înconjoară; sper ca fetița mea să crească într-o societate mai sănătoasă, deși nu sunt foarte optimistă. 

Ai regizat un documentar multi-nominalizat – Waiting for August, care trebuia să fie un film de ficțiune, și un film de ficțiune premiat anul acesta la Cannes în secțiunea Un Certain Regard – La Civil, care trebuia să fie inițial un documentar. Ambele filme au teme comune – copiii și relația lor cu familia, în genere. De unde vine atracția ta pentru problemele sociale (și familiale) ale categoriilor defavorizate?

Mă atrag poveștile oamenilor care se află sub presiunea contextului și a societății în care trăiesc. În Waiting for August e vorba de cele sociale și economice, iar în La Civil, acestora li se adaugă cele politice. Mă fascinează omul de rând căruia, aparent, nu i se citește puterea, dar care reiese la suprafață în situațiile de criză. În ambele filme, povestea este a celor care rămân – deși în primul este punctul de vedere al copiilor și în La Civil, al mamei.

Între cele două filme ale tale este o pauză de 7 ani, însă documentarea subiectului pentru cel de-al doilea film, La Civil, a început încă din 2015. Cum ai construit întregul univers al filmului și alături de cine?

Povestea a evoluat în ani de zile. Am contat mult pe co-scenaristul filmului, el fiind dintr-o zonă extrem de periculoasă din nordul Mexicului – Reynosa, la granița cu Texas, căruia inițial i-am cerut informații și sfaturi – voiam să aflu de unde să îmi încep investigația pentru filmul documentar.

După aproximativ doi ani de research, mi-am dat seama că acest film nu poate fi un documentar, din motive de siguranță – nu-mi puteam pune în pericol personajele principale.

În plus, camera nu era binevenită în multe circumstanțe și nu puteam să surprind esența lucrurilor, ceea ce mă frustra. Așa am ales ficțiunea, care mi-a redat libertatea de a spune ce voiam să spun despre subiect. Din acel moment am știut că Habacuc Antonio de Rosario trebuie să fie co-scenarist. Nu eram sigură că va accepta, el este romancier fără niciun fel de experiență în cinema. A fost greu, pentru amândoi, să ne desprindem de realitate; eram atașați de personajele reale cu care dezvoltasem o relație de prietenie. 

Ai spus în mai multe rânduri că, inițial, te-a interesat să spui povestea din punctul de vedere al adolescentei, până când ai întâlnit în viața reală personajul principal – mama adolescentei, iar discuția purtată cu ea a fost definitorie pentru povestea finală. Dar ce te-a atras la subiect în primă instanță? 

Lucram la Waiting for August și am făcut, la un moment dat, o călătorie în nordul Mexicului, la niște prieteni, care m-au sfătuit să nu ies pe stradă după 7 seara. A fost șocant, eu cunoscând Mexicul din liceu, când studiam în San Francisco, unde comunitatea mexicană este foarte mare. Le cunoșteam cultura. Acum, în vizită la prietenii mei, Mexicul prezentat de ei era complet diferit de ce îmi aminteam eu, și lucrând la acest film (n.r. Waiting for August) în care e vorba despre acești copii din România care trăiesc în niște condiții foarte dure din punct de vedere socio-economic, m-am întrebat cum o fi pentru tinerii din Mexic, să trăiască într-o țară unde pleci dimineața de acasă dar nu știi dacă te mai întorci la final de zi. Am fost curioasă să cercetez care e psihologia într-un astfel de context și mi-am promis că mă voi întoarce în Mexic pentru a investiga. 

Pentru mine, punctul forte al filmului și în jurul căruia se învârte, de fapt, întreaga poveste, este Cielo – această casnică, aproape „helpless”, care ajunge o activistă, o femeie extrem de curajoasă și puternică și care, în fond, trece de la victimă la agresor. Iar actrița Arcelia Ramírez este fabuloasă în rolul ei. Poți să îmi spui mai multe despre cum ai găsit-o și cum ai lucrat cu ea la personaj?

Pe vremea când studiam în San Francisco, am văzut un film – Como agua para chocolate, unul din filmele de început ale Arceliei Ramírez, în care are un rol mic dar care m-a marcat. Aveam vreo 18 ani când am văzut filmul, mi-a plăcut mult de ea. Când a venit momentul să-mi caut actrița principală pentru primul meu film de ficțiune, nu mi-a trecut prin minte. Am apelat la diverse cunoștințe din Mexic, care știau actorii actuali, însă numele ei mi-a fost sugerat din mai multe părți și am căutat-o, din curiozitate. Așa am descoperit că o cunoșteam din acel film, din liceu. Am fost plăcut surprinsă să aflu că și-a dezvoltat o frumoasă carieră, avea multă experiență, ceea ce m-a motivat să îi trimit scenariul. Mi-a răspuns în mai puțin de două zile la mail, foarte frumos, cerându-mi oportunitatea de a da viață acestui personaj. Ne-am văzut zilnic timp de vreo lună jumate, am disecat toate nivelele personajului, întreaga lui psihologie. Aveam o idee clară de ce fel de Cielo vreau să prezint, iar Arcelia a înțeles-o foarte bine. Am căutat împreună tonul, aspiram la unul introvert, dar sobru. 

Care este cea mai mare frică a ta, ca mamă?

Să pățească ceva copilul și să fiu complet neputincioasă, ca mamă. Cred că asta e.

Finalul filmului tău este deschis – și ușor interpretabil. Pentru tine ce se întâmplă, de fapt, în viața lui Cielo după ce filmul se termină și intră genericul?

Întoarcerea fetei este un sfârșit plauzibil, deși nu este regula, ci excepția. În timpul investigației, am cunoscut familii care și-au îngropat copiii, au primit doar părți din corp, ca apoi aceștia să revină. Dar, din respect față de familiile care nu-și mai revăd copiii (ceea ce se întâmplă în majoritatea vcazurilor), am preferat să las finalul deschis. Încerc să fiu optimistă, de felul meu, este ce vreau pentru personajul meu, dar și pentru Mexic. Dar sunt și realistă. Pentru mine se termină așa cum se termină în varianta finală, altfel n-aș fi ales acest final. 

Cum ai ajuns să îl cunoști și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Am primit un mail din partea lui prin care mă invita la Iași (la Serile Filmului Românesc, 2017) să prezint filmul Waiting for August. M-am simțit onorată că îmi văzuse filmul și că-i plăcuse. Acolo ne-am cunoscut, m-a întrebat la ce lucrez, dacă am vreun proiect nou, iar dacă vreodată am nevoie de ajutor, să îi scriu. Ceea ce am și făcut. 

Acest film de ficțiune, pe hârtie, reprezintă un adevărat risc și nu este deloc o producție ușoară. Apreciez foarte mult ajutorul lui (n. Cristian Mungiu). 

Ai fost la Cannes anul acesta, în competiția Un Certain Regard, unde ai câștigat Prix de l’Audace. Te așteptai, ai apucat să vezi în festival și restul filmelor?

Am avut un program foarte încărcat, pentru promovarea filmului, și nu am apucat să văd prea multe filme. Cred că am și ales să nu văd filme pe fugă și să mă concentrez pe misiunea mea acolo. Și nu, nu mă așteptam nici să fiu nominalizată – sunt atâtea filme bune, făcute cu dedicație. Cred că am avut noroc să pot să fiu acolo, iar premiul a fost cireașa de pe tort. 

Este o recunoaștere care va ajuta filmul să fie văzut și dezbătut, iar mie îmi dă încredere în următorul proiect, ca regizor.

Se vorbește mult despre subiectivismul juriilor din marile festivaluri de film, iar când vine vorba de Cannes, presa și cinefilii așteaptă cu sufletul la gură să afle care sunt directorii fiecărei categorii de nominalizări. Tu cum vezi lucrurile și de ce crezi că ai câștigat acest premiu, care sunt atuurile care au scos filmul tău în evidență?

Eu sper că a fost întru totul meritul filmului ca produs cinematografic – imagine, regie, actorie, practic tot ce face ca un film să fie un produs creativ de succes. Cu siguranță a ajutat și tema filmului, este o temă socială importantă și actuală, care are nevoie de o astfel de platformă pentru a ajunge la un public mare.

Mereu când îmi aleg subiectele, am în vedere puterea cinematografului, care trebuie tratată cu responsabilitate.

Și bineînțeles, cred că a ajutat și faptul că sunt o regizoare care a oferit un rol principal unei actrițe la vârsta a doua. Este o combinație frumoasă, care oferă un punct de vedere mai rar întâlnit în cinema, deocamdată. 

Ce urmează, mai departe? Știu că ai un alt film în minte care va fi produs tot de frații Dardenne și Cristian Mungiu. Ce ne poți spune despre el? 

Este un film de ficțiune despre diaspora română, despre valurile de imigranți și dinamica dintre Est si Vest. Este tot ce pot spune. (râde)

–-

La Civil intra în cinematografele din țară pe data de 29 octombrie.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.