Născută la 28 ianuarie 1998, Teona Galgoţiu este regizoare, scriitoare şi manager cultural. 

A absolvit Colegiului Național ”George Coșbuc” din Bucureşti şi apoi regia de film la UNATC (2016-2019), unde ulterior a urmat şi un master. 

Din 2014 este co-organizatoare a festivalului de filme făcute de adolescenți Super. În timpul liceului, a participat la atelierul de film pentru adolescenți Let’s Go Digital de la TIFF.  

În 2019 a co-fondat platforma online de poezie și artă vizuală Gura Mare, iar în 2020 a debutat cu volumul de poezie “Mă uit înapoi şi dispare” (OMG Publishing House).

A realizat mai multe scurtmetraje, în care a explorat în principal relaţia copil-părinte: Scurtă conversație despre cuvântul cu D. (2017), Mama mea e numai una (2018), Mă uit înapoi şi dispare (2019), Elefant departe (2020), Locuri ascunse (2021).

Cu cel mai recent dintre ele, Vreau să sparg sera (2022), film de absolvire a masteratului, a obţinut în acest an Premiul Gopo pentru cel mai bun scurt scurtmetraj. Asta după ce în 2021 a fost nominalizată la Tânără speranţă la aceeaşi gală.

Vreau să sparg sera o are în prim-plan pe Sara (Ioana Bugarin), o tânără care se confruntă cu primele semne ale unei boli pe care a moștenit-o de la tatăl ei și care, în stadiul final, le va transforma corpurile în plante. Sara are nevoie de o schimbare majoră. Dar, înainte de asta, trebuie să încerce să scape de amintirile violente din copilărie, așa că își vizitează tatăl imobilizat la pat și îi spune tot ce nu i-a putut spune până acum.

Filmul a fost selectat în competiţia de scurtmetraje studenţeşti a Festivalului de la Sarajevo (11-18 august). 

Teona Galgoțiu este fiica actriței Ioana Abur și a regizorului de teatru Dragoș Galgoțiu. 

La primirea premiului Gopo pentru Cel mai bun scurtmetraj cu Vreau să sparg sera ai atras atenţia asupra violenţei domestice împotriva femeilor. De ce era important pentru tine să transmiţi acest mesaj de pe scena galei?

Când fac un film, întotdeauna mă gândesc la dimensiunea socială sau politică pe care o are. Şi pentru că subiectul acestui film e explicit despre asta, mi s-a părut necesar ca odată cu premiul să vorbesc şi despre reprezentare versus realitate. Am avut o perioadă destul de lungă – și încă mă mai simt puţin acolo – în care mă gândeam că facem filme ce ajung, în cel bun caz, într-un circuit festivalier și în fața unor oameni care cel mai probabil au păreri similare sau vin din zone similare cu ale noastre. Însă este un cerc închis, pentru că de fapt nu ştim ce se întâmplă cu toate problemele astea sociale și politice. Ne batem unii pe alți pe umăr. Mi se pare că nu e de ajuns, și de aia am considerat absolut necesar să zic ceva în legătură cu asta când am luat premiul.

Ce înțelegi prin dimensiune socială sau politică a unui film?

Când e un subiect care ține de niște problematici sociale sau politice. În cazul ăsta, abuzul domestic. Pot exista naraţiuni care funcţionează în sine şi nu au neapărat o paralelă în lumea reală şi pot exista filme care sunt un pretext de a discuta niște probleme existente în lumea reală.

Te gândești la asta în momentul în care te apuci să scrii film? În ce fel dezvolţi acest lucru?

Pentru că mă consumă gândurile şi ideile astea, mi-e foarte greu să am proiecte care să nu fie legate de genul ăsta de subiecte. Nu mă gândesc din start că un film este despre o anumită problemă socială sau politică, ci mai degrabă vine de la sine, pentru că asta mă interesează. Simt că mi-e foarte greu să explorez povești care să fie spuse doar de dragul unei narațiuni. Trebuie să fie ceva mai mult, adică un start pentru discuție sau o iniţiativă.

Crezi că acest lucru e prea puţin prezent în cinematografia română? 

Nu sunt foarte mult filme care să abordeze subiecte precum violenţa împotriva femeilor sau sănătatea mintală, despre care am făcut scurtmetrajul Scurtă conversație despre cuvântul cu D. În continuare sunt multe filme despre perioada comunistă și repercusiunile comunismului. Mi se pare important, pentru că nu cred că s-a epuizat subiectul și nu mai trebuie să fie abordat. Dar sunt multe alte subiecte care mi se par urgente, mai ales în contextul românesc, unde suntem puţin mai lenţi. În alte țări discuția e foarte avansată. Dar mă bucur că au început să existe şi la noi inițiative, cum e Mental Health Film Festival, şi contexte în care sunt prezentate filme făcute de regizoare sau sunt organizate discuţii cu regizoare sau persoane queer. Însă este un lucru marginal. Deşi există discuțiile astea, care par prezente în anumite bule din care fac și eu parte, când te duci la gala Gopo şi zici ceva pe scenă despre violenţa domestică, asta iese în evidenţă. Cum a fost şi discuţia de anul trecut (despre abuzurile asupra actriţelor – n.r.). Se face scandal în presă, ceea ce mi se pare bine, pentru că aşa creşte vizibilitatea subiectului. Însă în general se fac glumiţe, care mi se par dovada că suntem foarte în urmă. 

Dar nu crezi că lucrurile încep să se schimbe în cinematografia română? O dovadă e faptul că apar mai multe filme făcute de regizoare, care vorbesc despre subiecte tabu până acum. Şi cred că generaţia voastră foarte tânără va discuta şi mai mult despre asta.

Este clar că există o schimbare şi că prezenţa regizoarelor e mult mai mare decât acum câţiva ani. La noi în clasă, fetele erau la putere. Şi au fost mai active atât în timpul facultăți, cât şi după. Sunt sigură că încet-încet lucrurile se vor tot schimba în bine, numai că e  nevoie de acţiune din mai multe părți, nu doar din partea artistelor și regizoarelor și, de fapt, şi a artiștilor și regizorilor. Trebuie să fie şi nişte schimbări sistemice. Curatorii trebuie să aibă şi ei mare grijă la asta. Trebuie să fie un efort comun.

La tine când s-a coagulat gândul că filmele trebuie să fie o reflecţie asupra unor probleme sociale?

Nu a început în timpul facultăţii, ci mult mai devreme, pentru că am avut norocul să merg la Let’s Go Digital de la TIFF când eram în clasa a noua. Acolo, discuţiile cu Sorin Botoșeneanu, Dana Bunescu, Andrei Rus, Tudor Jurgiu şi Neil Coltofeanu erau îndreptate spre social, reprezentare, ce înseamnă să ai un anumit unghi de a fotografia, ce înseamnă o anumită încadratură. Eram cinefilă din şcoala generală, doar că mă uitam la filmele pe care le vezi când eşti mic, cum ar fi Fight Club sau Requiem for a Dream. Spre sfârşitul şcolii generale am văzut şi ceva Godard. Dar nu mă gândeam deloc la dimensiunea asta de care ziceam. Schimbarea a început la Let’s Go Digital, însă marea transformare a venit în anul următor, când am fost în juriul liceenilor la One World Romania. Acolo discuțiile erau clar în zona asta. Vedeam filme care păreau că pot schimba lumea sau că cei care le văd pot privi lumea altfel. Atunci am zis că filmele nu pot fi decât așa şi că eu genul ăsta de filme vreau să fac. Mă dusesem într-o extremă, apoi m-am echilibrat.

În ce fel ai putut să dezvolţi direcţia asta la facultate? Cât de încurajată ai fost?

Noi am avut mare noroc, pentru că l-am avut profesor coordonator pe Doru Nițescu, iar asistenţi, pe Paul Negoescu şi Bogdan Mustaţă. Ne dădeau foarte multă libertate. Fiind interesată de subiectele astea, mă încurajau. Mai degrabă aveam discuții despre partea tehnică, stilistică. Niciodată nu mi-au chestionat alegerea subiectelor. Am putut să aprofundez interesele pe care deja le aveam în liceu. Asta m-a ajutat enorm, mai ales în comparație cu colegi şi colege din alți ani şi de la alţi profesori, care nu puteau să facă asta și care aveau mari probleme cu acceptarea scenariului și intrarea în producție. Chiar m-am întrebat de multe ori ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi picat la alt profesor. Era foarte mare diferență dacă ești la un profesor sau la altul, ceea ce mi se pare o problemă mare în UNATC. În plus, încă din liceu o mare influență au avut cineclubul şi revista Film Menu. Le-am descoperit din clasa a 9-a, pentru că Andrei Rus ne-a spus de ele la Let’s Go Digital. În plus, mă duceam foarte mult în UNATC. Ştiam destul de mult din atmosferă, cunoşteam studenţi. Nu mai ţin minte, dar cred că m-am interesat şi am aflat că Doru urma să ia clasă.

Ai spus în interviuri că în scurtmetrajele tale de şcoală te-ai inspirat mult din copilăria şi adolescenţa ta şi din relaţia cu părinţii. 

Copilăria și o parte din adolescență au fost niște perioade foarte intense. M-a interesat mult să am niște proiecte despre care să am impresia că ar putea să ajute pe cineva, adică să facă pe cineva să nu se simtă singur sau, dacă nu e familiar cu subiectul, să îl vadă puţin diferit. De aia s-a întâmplat foarte natural să vorbesc despre ce m-a durut cel mai mult, ce a fost cel mai tulburător sau ce m-a schimbat cel mai mult. Mi se părea că altfel nu are sens. De multe ori îmi pun problema de ce fac un film sau altul, pentru că sunt atât de multe povești. De ce o spun fix pe asta? Pentru că a fost ceva care ori m-a dat peste cap, ori mi-a schimbat traiectoria vieții.

Cât de greu îţi e să te duci în zona autobiografică? Crezi în rolul terapeutic al filmelor?

Diferă foarte mult modurile în care m-au ajutat pe mine din punct de vedere terapeutic. Uneori a fost invers. Adică am reintrat în niște traume, în niște momente complicate. Chiar dacă există un catharsis și o eliberare atunci când ficţionalizezi ceva ce s-a întâmplat, te repui în acele amintiri şi situaţii. Asta am resimțit cel mai mult la Locuri ascunse, dar și la Vreau să sparg seara. În plus, în Vreau să sparg seara, prietena mea cea mai bună (actriţa Ioana Bugarin – n.r.) a jucat o versiune a mea, și asta a dus lucrurile într-o zonă și mai autobiografică. În Locuri ascunse, mama era jucată de mama mea (actriţa Ioana Abur – n.r.) și mi se pare că mă duc într-o zonă de expunere puţin exagerată sau periculoasă pentru mine. Dar am convingerea că e important să fac asta, pentru că doar așa pot să ajung la cele mai adânci experiențe și trăiri pe care le-am avut și pe care le au și alți oameni. Însă nu cred că asta e general valabil şi că doar așa trebuie să faci film. Dar pentru mine așa funcționează, și nu doar în film, dar şi în ceea ce scriu.

Relaţia ta cu mama e una foarte strânsă. Dar cum a fost relaţia regizoare-actriţă, mai ales în cazul unui film despre care spui că este extrem de personal şi intim, ca Locuri ascunse, despre o mamă care descoperă tăieturile pe care şi le-a făcut fiica ei adolescentă pe picioare?

În Locuri ascunse a fost în mod special dificil, pentru că este o poveste autobiografică. A fost de fapt un reenactment a ceva ce s-a întâmplat în realitate, aproape cuvânt cu cuvânt. Îmi amintesc că, la un moment dat, când filmam una sau două dintre secvențe, stăteam la assist și îmi acopeream ochii, pentru că plângeam foarte tare. Atunci mi-am pus întrebarea: Care e limita? Cât de mult poți să te joci de-a Dumnezeu cu niște lucruri care s-au întâmplat? Parcă era un fel de sadomasochism implicat acolo. O puneam pe mama să retrăiască ceva foarte traumatizant pentru ea. Cream o realitate care a fost traumatizantă şi pentru mine. Parcă era un sacrificiu total de dragul filmului. S-a simțit puţin cam mult. Dar, în relația noastră de lucru, ea are încredere totală în mine. Fiind atât de apropiate, există un fel de comunicare ce nu e prin cuvinte. E foarte mult prin lucrurile pe care le-am trăit împreună, prin intuiție, prin cum ne simțim una pe cealaltă. De aia mi-a plăcut atât de mult să lucrez cu ea și în Mama mea e numai una, și în Locuri ascunse. Să comunici aproape telepatic cu o actriţă sau un actor e ceva ce probabil că își dorește fiecare regizor sau regizoare. 

Mi s-a mai întâmplat asta cu Ioana la Vreau să sparg sera, pentru că suntem foarte apropiate. Au fost foarte multe lucruri nespuse pe care ea le făcea în film pentru că le intuia şi pentru că mă cunoştea. Iar eu, pentru că simţeam anumite puncte sensibile ale ei, puteam să comunic cu ea altfel decât prin cuvinte, ceea ce mi se pare incredibil.

Ai terminat de doi ani şcoala, cu acest film, Vreau să sparg sera, care a câştigat Premiul Gopo. Din ce te inspiri acum? Ce te interesează? Spuneai că pregătești un scenariu de lungmetraj. 

Acum, e important pentru mine să consider că e încheiată, cel puţin temporar, etapa săpatului în familie şi în relaţia cu părinţii. Ce mă interesează foarte mult sunt limitele limbajului, şi în realitate, dar şi cum sunt ele reprezentate în film, adică stilistic. Mă gândesc la o poveste despre întâlnirea dintre nişte oameni care trăiesc în sălbăticie și nişte burghezi. Mă interesează foarte mult ce înseamnă să comunici dacă nu ai fost învăţat cu un anumit tip de limbaj şi cum se traduce asta şi în limbajul filmului.

Te gândești, mai mult decât până acum, la formă, la stil?

Da, până acum forma venea mai degrabă din subiect. Acum e o combinaţie. Adică şi acum forma ar veni din subiect, pentru că e un subiect despre limbaj, dar deja din etapa incipientă mă gândesc cum aș putea să traduc asta în construcția filmului.

Cât de greu îţi este să scrii scenarii şi cum e procesul ăsta pentru tine?

La scenarii e mai complicat pentru mine, pentru că mi-e foarte greu să fac o delimitare între regizoare şi scenaristă. Mă gândesc mult la cum o să arate filmul şi cum o să fie filmarea propriu-zisă, și asta poate mă face uneori un pic mai grăbită în etapa de scenariu. Atunci, e mai greu pentru oamenii care citesc scenariul să înțeleagă exact tot ce am în cap. Din alt punct de vedere, e dificil să opresc şi procesul de scriere a scenariului, pentru că, având ambele roluri, mă tot întind cu el până foarte aproape de filmare, iar uneori chiar în timpul filmării îmi vine să mai modific. Nu mi se pare o problemă, doar că poate să îţi ia mult din concentrare. La Vreau să sparg sera, am încercat să delimitez mult mai mult, adică am zis: ok, până acum am scris scenariul și ăsta e și nu mai poate fi modificat și de acum încolo trebuie să mă concentrez pe regie. 

În Vreau să sparg sera, ţi-ai dorit de la început să te duci într-o zonă fantastică?

N-a fost chiar de la început. Iniţial, ideea era să fie o petrecere de ziua tatălui, când fiica îl vizitează. Tatăl e bolnav şi stă la pat, iar toată petrecerea s-ar fi întâmplat în jurul lui, el neputând să participe la ea. Fata are un monolog în fața lui în care povestește despre lucrurile care s-au petrecut în copilărie. Dar nu exista elementul fantastic. După aia am devenit tot mai interesată de dimensiunea non-umană și de relația dintre non-uman și uman și cum plantele, copacii, natura sunt încontinuu un fel de martori ai vieții oamenilor. Deşi sunt considerate un fel de background, de fapt ele sunt vii, foarte prezente. După aia m-am dus și la ideea de split screen, pentru că mi s-a părut foarte interesant să am viața asta, care pare că nu se mișcă și că nu există. Mă gândeam cum ar fi din perspectiva unei plante să fiu martoră la o discuție cum are Sara cu iubitul ei sau cu tatăl ei. Cum aș percepe toată agitația și toată drama umană, dacă nu aș fi umană? 

Direcția suprarealistă a venit pe parcurs.

Da. Voiam ca tatăl să fie bolnav, dar m-a atras mai mult să fie o boală inventată, nu una reală, şi care să spună ceva în plus. Să existe şi o altă dimensiune.

În ce fel ţi-a influenţat parcursul faptul că mama ta este actriţă, iar tatăl tău, regizor de teatru?

Influenţă ar fi un eufemism (râde – n.r.). Pur și simplu m-am născut direct în lumea asta și n-a existat nimic altceva. Când eram mică, vedeam spectacolele tatălui meu de câte ori se jucau, adică de 20-30 de ori. Ştiam textul pe dinafară, corectam actorii și actrițele dacă cumva ziceau ceva greșit. Cred că unii dintre ei nu mă suportau din cauza asta. A fost la un moment dat un pelerinaj cu un spectacol de-al tatălui meu, în care juca și mama. S-a jucat în mai multe catedrale și biserici din Franța și Spania și am fost și eu cu ei.  Aveam 5 ani și asta mi-a schimbat total viața. Era practic o întreagă echipă de actori și actrițe, iar eu eram copilul tuturor. Să vezi atât de multe locuri străine la vârsta aia e o experiență foarte puternică. Apoi, în afară de a-i urmări în spectacol, îi vedeam pe actori şi în momentele de fragilitate, de tensiune, de nesiguranţă. Asta m-a apropiat foarte mult de experiența actrițelor și actorilor şi m-a făcut să fiu foarte paranoică la filmări pentru ca nu cumva să existe ceva inconfortabil pentru ei. Am un fel de extra grijă pentru ele şi pentru ei, pentru că am văzut îndeaproape ce înseamnă să fii actriţă şi actor.

La primirea premiului Gopo, le-ai mulţumit, de altfel, părinţilor pentru modul “ciudat” şi “interesant” în care te-au crescut.

Mă bucur pentru ei că nu și-au sacrificat carierele ca să aibă grijă de mine și că mă duceau cu ei peste tot. Dar cred că e ceva ciudat și poate dezorientant pentru un copil să fie constant în mediile astea artistice, care totuși au ceva egoist. Sau poate nu e cuvântul cel mai potrivit. Adică, majoritatea artistelor și artiștilor, din punctul meu de vedere, sunt foarte concentrați pe ei înșiși, iar dacă crești într-un astfel de mediu poți să te simți foarte ușor alienat sau pierdut. În același timp, pot să ţi se dezvolte niște abilități de observare foarte bune. Asta m-a făcut să am cumva două personalități opuse. Una e extrem de introspectivă și observă foarte mult ce se întâmplă în jur. Cealaltă iese mult mai mult în afară.

Intuiesc că la un moment vei folosi câteva din experiențele din copilărie, din mediul ăsta artistic în care ai crescut, pentru a le transforma în scenarii de film.

Pare că e o sursă inepuizabilă de inspirație. Însă încerc să închei etapa asta, pentru că n-aș vrea să mă repet. Chiar dacă autoexpunerea e ceva ce multă lume consideră dificil, poţi să ajungi să te obişnuieşti şi cu acest exhibiţionism.

Care a fost momentul în care ai zis că vrei să studiezi regia şi să faci film?

Când eram mică, mă gândeam că aș vrea să fiu actriță, pentru că semăn mult cu mama.  Ne luau de multe ori împreună pentru reclame şi filme. Însă, la un moment dat, am luat rolul principal într-o telenovelă și l-am refuzat pentru că mi-am dat seama că nu-mi place să mi se zică ce să fac și cum să fac. Aveam vreo zece ani. 

Ţi s-a respectat decizia? 

Da. Am zis că nu-mi mai place să fac asta. După aia a devenit tot mai prezentă partea cu scrisul. Şi profesoara de română şi mama mă încurajau extrem de mult şi mergeam la concursuri. M-am decis să fiu scenaristă, pentru că îmi plăceau mult filmele și scriam. Mi s-a părut logic.

Când se întâmpla asta? 

În şcoala generală. După aia am fost la Let`s Go Digital, unde trebuia să facem un film într-o echipă. Am scris scenariul împreună cu Eva Todică și Marc Solomon, care erau colegii mei de echipă, și după aia l-am regizat împreună. Atunci mi-am zis: stai puțin, cum să las eu pe mâna altcuiva scenariul scris de mine? (râde – n.r.). Aveam 15 ani. Atunci a devenit foarte clar că vreau să fac regie și nu m-am mai schimbat deloc.

Spuneai la un moment dat că, prin poezie, încerci să transpui niște imagini în cuvinte care eventual, mai departe, ne pot transmite ceva și ne pot ajuta pe noi, cei care citim, să accedem la acele imagini. Cum se influenţează reciproc poezia şi regia?

Pentru că scriu poezie, în filmele pe care le fac mă duc într-o zonă mai fantastică. Chiar dacă poetic e un cuvânt supra-folosit, cred că există şi asta în filmele mele. E vorba de un anumit ritm, o anumită sensibilitate, pe care le găsești mai degrabă în poezie decât în cinemaul mainstream. Faptul că scriu mă face mult mai atentă la ce au personajele în spate. Poezia, în special, mă ajută la atmosfera filmului, care e mereu foarte importantă pentru mine. Poetic, poezie, atmosferă sunt niște cuvinte folosite atât de mult, încât le pierdem sensul, dar în lipsă de altceva le folosesc pe astea. Când zic atmosferă, mă refer la ritm, la cum sunt încadrate imaginile, la cum vorbesc personajele. Cum evit ca dialogul sau voice-over-ul să fie realist. Mă duc într-o zonă mai abstractă.

Cum te prezinţi atunci când ajungi undeva: scriitoare sau cineastă?

Mie-mi place foarte mult că în engleză e filmmaker și nu trebuie să zici departamentul specific. Dacă aș putea să zic în engleză, ar fi filmmaker. În română aş fi forțată să zic regizoare. Nu știu de ce, dar cineastă mi se pare că e un cuvânt pompos. Însă cineastă cred că e mai apropiat de filmmaker. Dacă nu mi-ar fi frică de pompoşenia cuvântului, aş zice cineastă și poetă sau cineastă și scriitoare, pentru că de câţiva ani am început să scriu şi dramaturgie. Iar acum scriu şi la o carte de povestiri, care merge foarte lent.

Nu te vezi abandonând literatura în favoarea exclusiv a cinematografiei?

Ce am descoperit e că trebuie să fie vorba de etape. Lunile astea, de exemplu, scriu o nouă piesă de teatru. Și nu pot să fac altceva. Adică nu pot să mă ocup şi de un scenariu. Însă pot să combin o activitate organizatorică şi una artistică. Două chestii artistice nu merg împreună. După astea câteva luni de scriere a piesei de teatru, care face parte dintr-un proiect de la Apollo 111, aş vrea să mai fac nişte scurtmetraje, chiar dacă n-o să am buget pentru ele. Le fac în camera mea și cu ce echipament mai strâng de la prieteni. Simt că am foarte mare nevoie de exercițiu. Asta e marea diferență dintre scris și făcut film. La scris poți să fii la tine în cameră cu o foaie si-un pix și poți să-ți exersezi asta constant. Dar la făcut filme trebuie să aduci multe forțe în jurul tău. Uite, au trecut doi ani (de când a realizat Vreau să sparg sera – n.r.) și în ăștia doi ani nu am mai făcut niciun film, și începe să-mi fie frică.

Frică de ce? 

Că nu mai ştiu să fac. După fiecare film, parcă o iau de la zero. Sigur, experienţa mă ajută din anumite puncte de vedere. Dar, stilistic şi tematic, cu fiecare nou film o iau de la zero, şi  de aia am foarte mare nevoie să exersez constant.

Eşti implicată în organizarea festivalului Super şi a unei platforme de poezie, Gura Mare. De unde nevoia să faci şi astfel de lucruri?

Vine tot din gândirea constantă la partea socială și politică a lucrurilor pe care le putem face. Ok, e arta pe care o fac, dar mi se pare că are un reach limitat. Apoi sunt lucrurile concrete pe care poţi să le faci, prin evenimente şi accesibilitatea la cultură. Să aduci oameni împreună. În cazul Super, e vorba mai ales de accesibilitatea culturii şi educaţiei pentru adolescenţi. Oricât de greu este să găsim finanţări, mi se pare că e un proiect care pur şi simplu trebuie să existe. Vreau ca toate lucrurile pe care le descopăr şi care mă inspiră să poată ajunge şi la alţi oameni, să nu le păstrez doar pentru mine.

Cum te simţi în postura de tânără cineastă care a terminat şcoala şi trebuie să intre în industria de film?

Sincer, mi-ar plăcea destul de mult să mai fac un master, dar în altă țară. Am descoperit, de exemplu, o școala de un an la Viena. Se numeşte Kubelka şi este organizată de artiști și artiste. Din păcate, nu cred că pot să aplic anul ăsta, pentru că trebuie să știu germana, dar sunt în proces de a o învăța. 

Frica mea este să devin foarte prinsă în lumea de aici și să încep să mă repet sau să fiu limitată de singurele oportunități și inițiative care sunt în România. De aia anul trecut am fost plecată şase luni la Berlin cu Erasmus Plus. Experiența din Berlin a fost de foarte mare ajutor, pentru că mi-am dat seama că lumea e un pic mai mare decât Elvira Popescu şi Cinemateca Eforie. E foarte bine că acestea există, dar ajunge să fie un pic alienant să te muți între două în cinemauri şi câteva festivaluri, şi gata.

Ţi-e teamă de plafonare?

E un fel de plafonare. Mi-e frică de asta deja, pentru că mi se pare că se poate întâmpla foarte devreme. Nu cred că e ceva ce se poate întâmpla doar la oameni de peste 35-40 de ani. Poți să descoperi şi cât ești tânăr niște scheme care funcționează festivalier sau pentru public, și după aia să le tot foloseşti. Cum sunt pentru mine relația cu familia și traumele. Nu vreau să fac asta până la 70 de ani.

Pentru mine, contactul uman nou e foarte important. Nu spun că nu pot să văd toate filmele și să citesc toate cărțile care apar, dar a merge într-un spaţiu nou îmi deschide foarte multe uşi. Deşi mă enervează acest cuvânt, atmosfera unui loc mi se pare că aduce altfel de inspiraţie. Am fost recent la Festivalul de la Oberhausen şi m-am întors cu o mare inspiraţie şi poftă de făcut filme şi de scris. De asta zic că pentru mine este important să ies din mediul familiar. În mediul familiar, am tendința să mă izolez destul de mult și să ajung să nu mai am chef să caut cărți și filme, pentru că mă simt puţin ca într-o cușcă. Mi-am dat seama că trebuie să ies din zona mea de confort.

Interviul a fost realizat în luna mai 2023.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.